Ceauşescu putea muri la 5 ani după ce preluase puterea. Dezvăluirile unui martor

 

În 1970, la 5 ani după ce preluase România, Nicolae Ceauşescu arăta că şi Geniul Carpaţilor avea aceleaşi temeri ca orice om când vine vorba despre instinctul de conservare. Nicolae Ceauşescu şi Richard Nixon Martor ocular al acelui episod, Dumitru Popescu a povestit cum „Marele Cârmaci” şi-a pierdut cumpătul în momentul în care viaţa lui […]

În 1970, la 5 ani după ce preluase România, Nicolae Ceauşescu arăta că şi Geniul Carpaţilor avea aceleaşi temeri ca orice om când vine vorba despre instinctul de conservare.

Nicolae Ceauşescu şi Richard Nixon

Martor ocular al acelui episod, Dumitru Popescu a povestit cum „Marele Cârmaci” şi-a pierdut cumpătul în momentul în care viaţa lui a fost pusă în pericol. Se întâmpla în aer, în avionul care transporta delegaţia românească spre New York, SUA, unde urma să se vadă cu preşedintele Richard Nixon.

Acelaşi Dumitru Popescu evocă şi felul în care s-a întrebat cât de egoist poate fi Ceauşescu în acele momente de cumpănă, când finalul părea o chestiune de minute pentru toţi cei aflaţi la bordul aeronavei.

Totodată, în cartea Elefanții de porțelan, Popescu nu-şi poate explica decât într-un singur fel de ce Nicolae Ceauşescu şi-a pus din nou viaţa în pericol la întoarcere. Egoul uriaş şi Elena Ceauşescu… Acestea sunt indiciile.

„Avionul prezidenţial lua înălţime şi încercam să ne cuibărim în cochiliile fotoliilor pentru a înfrunta lunga monotonie de apă şi cer ce ne aştepta în această întinsă şi neospitalieră porţiune a globului. Şi foarte întunecată, cum aveam să vedem imediat. De ce atât de întunecată?

Prin faţa hublourilor treceau mase tulburi de aer ostil. Se făcuse mai frig, şi ne înfăşuram mai bine în sacouri. Închideam ochii cu intenţia vădită de a sugera – nu se ştie cui – intenţia de a aţipi puţin, şi ca atare nevoia de linişte. Dar mesajul nostru mut nu era receptat nicăieri.

Hublourile se posomorau şi mai rău, devenind vineţii, şi un tremur nervos cuprindea scheletul aeroplanului. Undeva, nevăzute, la nord, nu departe, bănuiam coastele Groenlandei. Intrasem într-un univers ameninţător şi speram din tot sufletul ca aparatul să-şi mărească viteza şi să străpungă mai repede deşertul, să-l lase în urmă cu aroganţă şi dispreţ.

«Este pur şi simplu un act criminal.»

(…) Acum, după decolarea din Islanda însă, avionul s-a încărcat deodată de o tensiune nemaipomenit de gravă. Deşi avionul se balansa tot mai nesigur, deşi schelăria trosnea din toate încheieturile, botul şi aripile părând că se izbesc de munţi lânoşi, se înfundă, se desprind cu greu pentru a se înfunda iarăşi, Nicolae Ceauşescu a ţâşnit ca un arc din scaunul său, şi, căutând cu disperare un şef de resort, un responsabil administrativ, a întrebat scandalizat:

«Ce se întâmplă aici? Cum este posibil? Pe unde au luat-o?» Piloţii aflaţi la manşele lor, luptând bărbăteşte cu stihiile dezlănţuite, nu-i puteau răspunde. Nici stewardesele, pitite undeva, în coada avionului. Cu atât mai puţin noi, ceilalți. Avionul gemea în torturile iadului, spunându-ne parcă să nu ne mai bizuim pe el, să găsim altă soluţie, pentru că se va dezmembra în curând şi ne va părăsi.

Se vedea că nu mai poate să suporte presiunea, smuciturile, curentul electric de înaltă tensiune ce-l zgâlţâiau. Nicolae Ceaușescu a întrebat din nou: «Cine a hotărât să plecăm cu porcăria asta la drum? Cine ne pune în primejdie vieţile? Este un act de iresponsabilitate, pur şi simplu un act criminal.»

Ce să-i spunem? Vedeam şi noi că nu e de glumit. Dar la ce ne folosea acum să căutăm vinovaţi? Cu atât mai mult cu cât, la un examen logic elementar, devenea clar că nimeni altul decât el însuşi nu putea da răspunsuriIe cerute. Încercam cu toţii să ne păstrăm firea, sa ne înăbuşim panica organică ieşită din străfundurile animale, din viscere, faţă de care mintea, inteligenţa, sunt neputincioase. Și speram ca măcar prin chipurile noastre neschimonosite, să potolim cât de cât spaima preşedintelui.

Fiecare tremura pentru viaţa sa

Fiecare tremura pentru viaţa sa, dar atâta forţă mai aveam ca să nu dăm glas simţămintelor. De ce el si le exterioriza? I se părea că viaţa lui e mai preţioasă decât a noastră, poate. Sau că lui, ca mai mare, îi revenea datoria să facă ceva, să tragă la răspundere, să pună ordine în haosul ce ne înconjura. Probabil că tăcerea din jur i-a dat un duş rece. S-a aşezat la loc, contrariat încă, şi cu aerul că doar amână ancheta.

Criza avionului, zbaterea dezordonată a membrelor, a muşchilor, a şirei spinării s-au oprit brusc. Ieşisem din frontul furtunii. Dar pasărea aeriană, sau animal ce era, mai continua să sufere. Strănuta, pufnea, se scutura de milioanele de waţi ce-i zgârciseră până aproape de colaps. Într-un târziu răsuflarea i s-a liniştit, aripile i s-au destins, s-a aşternut la drum, armonios.

Nicolae Ceaușescu ne-a chemat pe câţiva, lângă el, extrem de preocupat. Parcă ne reuneam la sfârşitul unei catastrofe, aveam de numărat victimele şi de estimat pagubele. «S-a întâmplat ceva foarte grav, a început el. Am pus în pericol atâtea vieţi omeneşti. Trebuia fim preveniţi. Trebuia să se ştie prin ce zonă aeriană trecem. Cum suntem trimişi peste ocean cu un asemenea aparat nesigur? Pur şi simplu, s-a procedat copilăreşte. Noi avem organisme speciale, avem profesionişti.»

Mă gândeam că Preşedintele avea perfectă dreptate. Numai o minune făcuse ca avionul să nu se dezmembreze şi să nu ne azvârle în hău. Aviaţia noastră era atât de înapoiată, de incompetentă? Totdeauna se vorbise la modul superlativ despre aviatorii români. Nu ştiau ei la ce poate rezista avionul? Și care este ruta cea mai puţin riscată?

Devii frate cu americanii până decolezi şi aterizezi în siguranţă

Dar preşedintele nu mai ţinea să descopere ţapi ispăşitori. Ceea ce a spus apoi a dovedit că ştie exact de cine depinsese securitatea zborului. «Va trebui să luăm legătura cu firmele americane şi să procurăm, încă în timpul şederii în S.U.A. un avion cu parametrii de securitate internaţionali.» A intrat apoi în tonul lui expeditiv obişnuit, a dat indicaţii metodice, bine gândite.

Totul intrase în normal. Concluzia «noi cu acest aparat nu ne mai întoarcem acasă» mi s-a părut firească, în ordinea celei mai elementare raţionalităţi.

Am petrecut noaptea la Montreal. (…) Nu țin minte, apoi, decât cum intram noi pe aeroportul din New York şi cum ne fofilam cu nava noastră scâlciată, abia scăpată din naufragiu, printre giganţii aerului. Numai Concordul lipsea pe atunci din galeria elefanţilor. Pătrundeam prin ceea ce ar fi trebuit să fie poartă de triumf, ca o găină jumulită, însă ţanţoşă în faţa struţilor.

Ne târam fundul prin praf, în timp ce din parbrize aviatorii şi mecanicii îşi iţeau capetele, trimiţându-ne zâmbete dispreţuitoare. Eram, cu adevărat, o apariţie ridicolă, pe un teren unde doar lungimea aripilor şi înălţimea trenului de aterizare contau, şi unde lumea nu ne judeca după ce aveam noi prin capete, ci după numărul ferestrelor de clasa întâi.

Cum arăta avionul prezidenţial socialist pe lângă cele capitaliste

Nicolae Ceaușescu nu părea nicidecum complexat. Atunci mi-am dat seama că el este imun la ridicol, constatare ce avea să se amplifice şi întărească necontenit. Reacţiona numai la şocuri extreme, atunci când însuşi simţul de conservare se punea în mişcare. Viaţa îl obligase să-şi exerseze rezistenţa. Mărunt, vorbind greu, trebuise să înfrângă handicapuri importante.

Ce-i păsa acum că intră pe porţile New York-ului ca un ţărănoi cu căruţa plină de paie? Nu aveau decât să-şi facă ei sânge rău sau să râdă dacă le venea chef. Aşa cum am râs noi, Cornel Mănescu şi cu mine.

Camuflându-se după criticile acerbe ale lui Nicolae Ceaușescu însuşi, Corneliu Mănescu şi-a permis un afront direct la adresa navei noastre. La care eu am sărit luând, chipurile, apărarea acesteia: «Dar de ce e mai rea nava noastră? Uitaţi-vă, mai vedeţi vreun avion pe aici cu patru motoare? Toate aeronavele din jur nu depăşesc două, maximum trei turbine.»

Corneliu Mănescu a râs fără glas, bătând aerul cu braţele şi răsturnându-şi capul pe spate. «Nea Mitică, ai dreptate, a noastră are patru motoare, patru motoare…» În tot timpul călătoriei, când se simţea bine dispus, avea să-şi ridice palma dreaptă cu patru degete răsfirate şi să mimeze grandoarea.

La întoarcere, Ceauşescu a preferat aceeaşi rută

În timpul vizitei din SUA, Ceauşescu a fost şi la Cascada Niagara.

Cel mai mult mi-a dat de gândit hotărârea luată de Nicolae Ceaușescu de a ne întoarce în țară în avionul cu care fusesem cât pe ce să ne prăbuşim. Cum trecuse de la explozia de nesiguranță, de la angoasa existenţială din acele momente realmente critice, la blazarea, la apatia fatalistă din final? Uitase? Ceva îi amorţise instinctul de conservare? I se regenerase aşa repede fibra ruptă de marea primejdie!

Noi ştiam că Elena Ceauşescu nu-l lăsase să cumpere avion. Neavând pe atunci ranguri oficiale, nu se manifestase pe faţă, operase în intimitate. O iritau glumele noastre despre «patru motoare» şi, poate şi mai mult, riscul de a se spune că îl influenţasem pe Nicolae Ceaușescu într-o decizie majoră, rolul ei, care nu se pronunțase în nici un fel, eclipsându-se?

De aceea ne întorceam pe acelaşi traseu, cu acelaşi aparat, riscând repetarea aidoma a întâmplărilor? Nu. Cred că Elena Ceaușescu bătea mai departe. Momentul acela de pierdere a controlului putea să impieteze asupra imaginii de conducător călit şi neînfricat a soţului ei. Nu trebuia să rămână, în memoria celor ce-l văzuseră, teama lui de moarte. Peste acel moment compromiţător trebuia suprapusă voința de fier, înfrângerea slăbiciunilor omeneşti, fondul cutezător şi dârz. Cu orice risc.

sursa: Dumitru Popescu, Elefanții de porțelan, editura Match”, se arată pe gherlainfo.ro.

Cine a fost Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”

„Dumitru Popescu, zis „Dumnezeu”, (n. 1928, Turnu Măgurele, județul interbelic Teleorman) este un om politic, jurnalist, prozator, poet și memorialist român. Absolvent de științe economice, Popescu intră în Partidul Muncitoresc Român în 1953. În anii 1950 și 1960 activează ca jurnalist la publicații precum Contemporanul, Scînteia tineretului și Scînteia. În perioada 1962–1965 este vicepreședintele Comitetului de Stat pentru Cultură. Este primit în Comitetul Central al P.C.R., unde înaintează rapid în funcție, astfel încât din 1969 face parte din Comitetul Politic Executiv (CPEx). În anii 1970 a devenit un om de încredere al șefului statului, Nicolae Ceaușescu, și a contribuit la construirea cultului personalității acestuia. Între 1971 și 1976 a fost președinte al Consiliului Culturii și Educației Socialiste.[2]

Porecla „Dumnezeu”, a cărei origine este incertă, sugerează întâietatea opiniilor lui Popescu în aplicarea cenzurii politice. În general echilibrat în această activitate, politicianul a adoptat uneori poziții excesive. [judecată de valoare]

Scrierile literare ale lui Popescu sunt puțin cunoscute. Începând din anii 1990, a redactat memorii privitoare la perioada comunistă.

Popescu despre Ceaușescu

Dumitru Popescu a jucat un rol semnificativ în construirea cultului personalității lui Nicolae Ceaușescu, președintele României socialiste.[6] La capătul vizitei sale în China și Coreea de Nord (1971), Ceaușescu s-a plâns de proasta documentație oferită de membrii delegației (între care, și Ion Iliescu); prin urmare, sarcina i-a revenit lui Popescu, acest moment fiind unul decisiv pentru relația dintre cei doi.[3] În discursurile sale, Popescu va aduce comparații între Ceaușescu și Pericle, Napoleon Bonaparte sau Abraham Lincoln. Poetul și jurnalistul Ioan T. Morar face o paralelă între influența exercitată de Popescu asupra imaginii publice a lui Ceaușescu și propaganda condusă de ministrul Joseph Goebbels în favoarea lui Adolf Hitler.[6]

Cunoscându-l îndeaproape pe Ceaușescu, Popescu îl prezintă în interviurile acordate mai târziu ca pe un om care povestea puține despre sine, disprețuind „manierele de seducție, plasându-le în afara rigorilor politicii și a comportamentului militantului comunist. Miza pe autoritatea funcției sale, pe datoria subordonaților de a se conforma și pe împrejurarea că strategia sa era de natură să mobilizeze singură.”[3] Popescu amintește evoluția spectaculoasă a gândirii lui Ceaușescu de la nivelul educației modeste însușite, îndeosebi ca urmare a discuțiilor purtate cu persoane publice (șefi de stat, oameni de cultură). Totodată, este confirmată agravarea sănătății mintale a lui Ceaușescu în anii 1980, preschimbarea strategiilor sale în câteva obsesii și transferul unei părți însemnate a autorității proprii către soția sa, Elena Ceaușescu.

Porecla „Dumnezeu“

Dumitru Popescu este adesea evocat sub numele Popescu-Dumnezeu; nu se cunoaște cu certitudine originea poreclei, dar există mai multe presupuneri. Unele păreri justifică numele prin severitatea politicianului față de subalternii săi.[3] Ioan T. Morar vorbește despre o ședință de partid cu ziariștii din presa centrală, susținută la Casa Scânteii, unde Popescu ar fi afirmat: „Eu sînt tatăl vostru, eu sînt mama voastră, eu sînt Dumnezeul vostru”.[6]Alții spun ca porecla este moștenită, cei din familia sa fiind cunoscuți în localitatea natală, Turnu Măgurele, ca „ai lui Dumnezeu”.

Popescu este autorul unui număr mare de volume în proză, poezie și eseuri. După căderea regimului socialist, a scris mai ales memorialistică.[3] Mai jos sunt citate doar câteva titluri: „Am fost și eu cioplitor de himere”, „Cronos autodevorându-se”, „Elefanții de porțelan”, „Panorama răsturnată a mirajului politic”, „Pumnul și palma” (roman)”, se arată pe ro.wikipedia.org.

sursa foto: comunismulinromania.ro

Ceauşescu putea muri la 5 ani după ce preluase puterea. Dezvăluirile unui martor