Carmen Bugan: O poveste incredibilă a familiei sale și chinurile prin care au trecut din cauza Securității
La scurt timp după nașterea fratelui ei, în februarie 1983, tatăl lor, Ion Bugan, s-a văzut confruntat cu cea mai mare decizie pe care a trebuit să o ia vreodată.
Să continue el, împreună cu mama sa să dactilografieze în secret manifeste anticomuniste pe o mașină de scris deținută ilegal și să le distribuie prin România? Sau trebuia să meargă la București pentru a-l înfrunta pe Ceaușescu de unul singur, fără să spună nimănui un cuvânt despre asta?
Securitatea îi cunoștea bine pe părinții acesteia, iar la începutul anului 1961, tatăl ei se afla într-un bar împreună cu cel mai bun prieten al său, Petrică, și cu alți câțiva oameni, care se plângeau de ratele ridicate ale impozitelor și de colectivizarea fermelor. Aceștia au pus la cale un plan de a deturna un zbor intern de la Arad și de a-l scoate din țară.
Petrică era un ofițer pensionat din forțele aeriene care repara aparate de radio, ca și tatăl ei. Nu aveau nicio idee că unul dintre prietenii lor era informator al Securității.
Toți au fost capturați înainte de a avea șansa de a prelua controlul avionului și au fost condamnați la opt ani de muncă silnică „pentru acțiuni pregătitoare care puteau duce la trecerea frauduloasă a frontierei” și „complot împotriva ordinii publice”.
În vârstă de 20 de ani, tatăl ei a fost arestat și dus în închisorile teribile de la Jilava și Deva, iar mai târziu în lagărul de muncă din Brăila, unde a întâlnit o mare parte din disidenții politici care au fost torturați sistematic acolo.
În iulie 1964 au fost eliberați în cadrul unei amnistii generale
După eliberare, Securitatea i-a urmărit fiecare mișcare, căutând orice motiv pentru a-l discredita și a-l trimite înapoi în închisoare. Sufocat și intimidat, în februarie 1965, și-a cumpărat o busolă, un binoclu, antibiotice, câteva fiole de cofeină, câteva cutii de sardine și o rolă de salam. Împreună cu prietenul, a decis să părăsească țara. Au reușit să ajungă până la granița bulgaro-turcă, iar la 2 martie 1965, aproape au trecut în Turcia. Din nefericire, echipa de patrulare i-a prins și au fost trimiși înapoi în România primind 11 ani de detenție la cea mai dură închisoare, Aiud.
Propria relatare a tatălui ei despre această perioadă este înfiorătoare: a fost hrănit o dată la două zile și i s-a permis să se spele de trei ori în toată perioada în care a fost ținut acolo.
A fost eliberat în ianuarie 1969, ca urmare a modificărilor aduse codului penal
A încercat să ducă o viață normală. S-a căsătorit și a avut copii. Lucrurile nu păreau atât de rele la suprafață. Au avut vacanțe de vară la Marea Neagră și au construit o casă frumoasă în satul Drăgănești, lângă Galați, în estul României.
Dar în spatele scenei, Securitatea l-a împins dincolo de limite , urmărindu-l și spionându-l. „Mamei mele, Mioara, i s-a refuzat o carieră în învățământ pentru că s-a căsătorit cu un „agitator politic” și, prin urmare, ar fi putut „polua mințile tinerei generații”. Îndemnată să aleagă între slujbă și soț, a optat pentru căsătorie și amândoi au început să lucreze într-un magazin alimentar. În scurt timp, mama s-a ocupat de magazin și, iar tatălui i s-a interzis să țină contabilitatea la atelierul său de reparații de televizoare/radio. Părinții mei au suportat situația și au muncit din greu.
Până în 1981, însă, nu mai erau prea multe produse alimentare de vândut. Muncitorii înfometați din fabrici țipau la ei: „Ce o să pun în geanta mea pentru prânz?” Cozile de seară la pâine se terminau adesea în certuri. Când ușile se închideau pentru o zi, izbucnirile de furie ale tatălui meu din spatele magazinului se amestecau cu exploziile Radio Europa Liberă. Într-o zi, i-a spus mamei mele: „Nu vreau să-mi petrec viața doar respirând aer și nefăcând nimic.”
Au cumpărat două mașini de scris, dintre care una nu au înregistrat-o la poliție, și au început să facă fluturași anticomuniști, protestând împotriva lipsurilor și a încălcării drepturilor omului. Își petreceau nopțile dactilografiind și conducând prin toată țara pentru a le pune în cutiile poștale ale oamenilor, în timp ce eu și sora mea dormeam. Poliția a continuat să vină la noi acasă pentru a verifica amprentele mașinii de scris legale și pentru a vedea dacă se potrivesc cu scrisorile.”
Ceaușescu, un torționar care trebuie judecat
Pe 10 martie 1983, femeia împreună cu tatăl ei au fost în București pentru a-l vedea pe fratele ei nou-născut, Cătălin. Pe plafonul mașinii lor, o dacie roșie, au montat pancarte care cereau drepturile omului și îl denunțau pe Ceaușescu ca fiind un torționar care trebuia judecat. Apoi a condus prin centrul orașului, aruncând pliante pe geam și suflând în fluier pentru a atrage atenția.
„Nu-i spusese nimic mamei mele. Ea era în spital cu Cătălin, care era la un pas de moarte din cauza unei infecții pulmonare netratate, iar sora mea mai mică, Loredana, era plecată la școala de gimnastică. Acesta a marcat începutul iadului pentru noi.”
Protestul tatei l-a adus din nou la Aiud, fiind condamnat la 10 ani de muncă silnică pentru „propagandă împotriva regimului socialist”, pedepsită de art.1 alin. 166 din codul penal. Mama, sora mea, fratele meu și cu mine am fost plasați sub supraveghere atentă.
Securitatea avea propriile chei de la casa lor și le-a ordonat să nu tragă perdelele din bucătărie pentru a le fi mai ușor să-i observe. Am aflat mai târziu că tatăl meu acumulase numele de cod Andronic, Butnaru, Cazul Cocor și Barbu, în timp ce mama avea numele de cod Bela și Barbu. O colegă de școală cu numele de cod Cornelia era însărcinată să țină o evidență a sentimentelor fetei față de părintele acesteia pentru Securitate.
„În 1985, mama și tata au fost obligați să divorțeze. Până în 1987, mă obișnuisem cu copiii de la școală, iar unul dintre profesori se referea la mine și la sora mea ca la „fiicele criminalului”.
„Când tatăl meu s-a întors acasă în noaptea de 5 februarie 1988, microfoanele secrete din casă „au înregistrat o atmosferă de bucurie care venea de la copii”. Tatăl meu „a vizitat fiecare cameră”, „și-a cerut aparatul de ras” și a căutat „radioul”. L-a legănat pe Cătălin în brațe, au notat ei. În transcrierile din acea primă noapte se spune că „familia s-a culcat la ora 03:45 dimineața.
”Îmi amintesc mirosul de închisoare de pe hainele tatei”
La câteva luni după ce tatăl ei s-a întors din închisoare, dosarele Securității notau:
„La ora 01:32 dimineața, am putut auzi pe cineva încercând ușa camerei dotate cu dispozitive de ascultare. Ușa nu se deschide. Auzim pașii cuiva care se îndepărtează și lătratul insistent al câinelui ca la o persoană străină de casă”.
După ce a primit o serie de invitații de la bărbați misterioși să se întâlnească în oraș, amenințări cu moartea la telefon în miez de noapte și chiar un apel de la o femeie care se oferea să întrețină relații intime cu tatăl ei, femeia a decis să ceară azil politic în SUA.
A fost imediat arestată la ieșire și interogată timp de 45 de minute. „Am continuat să repet ceea ce mi s-a spus să spun: „Suntem sub protecție americană, nu puteți să-mi faceți nimic.” Mi-au dat drumul și mi-au spus să nu mă mai întorc niciodată acolo.”
Au așteptat 11 luni după pașapoarte, în arest la domiciliu
„Mâna noastră este lungă”, au spus ei, întorcându-se către tatăl meu, amenințându-ne cu moartea dacă vom vorbi despre ceea ce ni se făcuse în România. Citesc acum declarația mamei mele din dosare „de a nu afecta imaginea regimului nostru socialist prin acțiuni sau cuvinte” și mă întreb cum trebuie să se fi simțit când a trebuit să părăsească țara la 40 de ani, cu trei copii, un soț care se întorsese din inima răului și nicio idee despre unde mergeam.”
”În timp ce ne îndreptam spre Michigan la sfârșitul anului 1989, fiecare cu câte o valiză în care am împachetat o viață întreagă, Zidul Berlinului s-a prăbușit în urma noastră.”
