Două palme l-au făcut pe Caragiale să nu mai ceară boierilor biletele la intrarea în Teatrul Național

 

Până la venirea lui I.L. Caragiale la conducerea Teatrului Național, cei din lumea bună se simțeau ofensați dacă la intrare li se cereau biletele. Bilete își cumpărau, dar nu le arătau în ruptul capului pentru că voiau să fie crezuți pe cuvânt. Controlorii doar îi salutau pe acești spectatori simandicoși care se duceau de-a dreptul la locurile lor.

Caragiale a dat dispoziție șefului controlorilor, fostul actor și prieten al său Vasilache Siderescu, ca „Dumnezeu să vie și nu-l lași fără bilet”.

Seara își face apariția și intră direct, ca de obicei, unul San-Marius, o matahală de om care luptase mascat la circ. Controlorul fuge după el:

  • Biletul, vă rog!
  • Ce vrei domnule?
  • Biletul de intrare.
  • Nu mă cunoști?
  • Ba da.
  • Atunci?
  • Așa e ordin!
  • Du-te-n… cu ăla de ți-a dat ordinul!

Și San-Marius a luat-o spre garderobă. Controlorul s-a dus să-i raporteze șefului, Vasilache Siderescu, care, revoltat, întreabă: care-i ăla?

  • Uite, ăla spătosu.

Siderescu îl ajunge pe San-Marius din urmă și, fără multă vorbă, îi pleznește două peste față. Când și-a dat seama pe cine pălmuise a rămas trăznit.

Dar San-Marius, foarte calm, uitându-se la slăbănogul care-l pălmuise, îl întreabă disprețuitor:

  • Dumneata n-ai vreo rudă, vreo cunoștință?
  • De ce?
  • Ca să mi-l trimiți să-i dau palmele înapoi. Dumitale dacă ți le dau mi-e teamă că te omor…

Când a a flat cum stau lucrurile, Caragiale a renunțat la proiectata reformă. Însă, boierii au început să arate biletele la intrare.

La Iași, până pe la 1875, cucoanele nici nu se gândeau că ar putea sta, la teatru, în altă parte decât la lojă. După ce au acceptat să se coboare la staluri, altă belea. Nu concepeau pentru nimic în lume să-și dea pălăriile jos. Numai după lungi campanii de presă au consimțit să se descopre, deși moda impunea doamnelor să poarte pe cap o pădure întreagă.

Tot la Iași, vechiul „Teatru de Varietăți” era înghesuit, nu avea piață, încât la ieșirea de la reprezentație era mare înghesuială. Boierii pretindeau să li se tragă trăsura la scară. Se forma înghesuială de trăsuri, vizitii și slugile începând să se înjure. Deseori era nevoie de intervenția poliției, căci se lăsa cu bătăie în toată regula, câteodată participând chiar și boierii.

La teatrul din Craiova a dăinuit multă vreme un obicei, de pe vremea lui Theodorini. De câte ori se juca o piesă istorică, pe la ora 7 seara se dădeau trei lovituri de tun din curtea teatrului. Craiovenii știau că în seara acea pe scenă vor urca fie Mihai Viteazul, fie Radu Calomfirescu sau alți eroi de fel din Oltenia. „Realitatea ilustrată” din 15 august 1939 concluziona: La Craiova nu se mai trage cu tunul, dar nici teatru nu mai există.