Dar, cum se întâmplă cu mai toate epocalele descoperiri, mulți s-au găsit să cârtească, contra stăpânirii.
Cele mai supărate s-au arătat actrițele:
- N-avem nevoie de lumină d-asta care ne strică fizionomia!
- Nu vezi că ne face ca moarte?
- Ei și ce te faci dacă așa îi vine pofta și nu mai vrea să ardă?
Dar și actorii nu s-au lăsat mai prejos:
- Musiu, eu nu mai joc! Sunt om bătrân și așa m-am învățat eu: cu lumânarea.
- Mă rog dumitale, ai toată dreptatea! Nici eu nu mai joc.
Însă adevărata cauză a revoltei actorilor era alta.
Când se lumina teatrul cu lumânări, fiecare actor primea, pentru cele două sfeșnice care-i străjuiau masa la care se grima, câte două lumânări de fiecare spectacol.
Actorii înfigeau doar o lumânare în unul din sfeșnice, cealaltă punând-o bine în lădița pe care țineau picioarele.
La sfârșitul fiecărei stagiuni plecau acasă cu o bună cantitate de lumânări, iar anumiți negustori chilipirgi îi așteptau la colt și afacerile se făceau fără mare greutate.
Când s-a clătinat Teatrul Mare
Dar și cu prilejul introducerii luminatului cu lumânări, la Teatrul Național, lucrurile nu au fost în regulă.
În seara aceea memorabilă, Domnitorul Alexandru Dimitrie Ghica se afla în sală.
Lumea nu se mai sătura privind policandrele împodobite cu frumoase lumânări de spermanțet.
În momentul în care trebuia să se ridice perdeaua se simte în sală o zguduitură.
- Cutremur, au strigat vreo câțiva, în timp ce mulțimea, mută de spaimă, privea grozava bălăbăneală a candelabrului din mijlocul sălii.
- Se dărâmă teatrul, au strigat alții.
După a doua zguduitură a urmat un sinistru și amenințător dans al candelabrelor, spectatorii dând năvală spre ieșire.
Atunci s-a auzit o voce de stentor:
- Stați! Toți să murim, numai Măria Sa să scape!
Cel care dădea îndemnul era ziaristul Carcalechi.
Bunul Dumnezeu s-a miluit nu numai de Vodă dar și de supușii lui și catastrofa nu s-a produs.
Candelabrele și-au încetat dansul și reprezentația a început.
A doua zi Carcalechi relata întâmplarea în „Buletinul Ofițial” al cărui editor era.
Are cuvântul Caragiale
Despre Carcalechi, „întemeietorul presei politice române”, care în „Buletinul Ofițial” făcea cronică mondenă, foarte citită, unde relata și seratele de la Palat, povestește Caragiale:
„Vodă, care ținea foarte mult să-și lumineze norodul, adusese cu mari cheltuieli de la Brașov vreo douzeci de lăzi cu lumânări de spermanțet, primele de acest fel care veneau în țară.
Pentru a face neuitat în istorie acest pas însemnat în calea progresului, Vodă dăduse la palat o serată cu noile lumânări. Succes enorm și Vodă încântat.
A doua zi, îndată după apariția numărului din „Buletinul Ofițial” cu darea de seamă asupra acestei minunate serate, se pomenește Caracalechi cu un dorobanț că-l cheamă în fugă mare la palat.
Cum intră publicistul, Vodă sare de pe divan și fără vorbă, sart, part! Câteva palme și pe urmă trage-i și pe spinare cu ciubucul.
- Știi pentru ce te-am bătut? – întreabă Vodă ostenit.
- Nu, să trăiești, Măria Ta! – răspunde amețit Carcalechi.
- Pentru că ești un ticălos!
- Ticălos Măria Ta. Iartă-mă!”
Și Caragiale trage concluzia: „E drept că întemeietorul presei noastre politice merita palmele și ciubucele. Nu fusese destul de clar și de entuziast în darea lui de seamă asupra lumânărilor de spermanțet și nu pomenise nimica despre suprimarea mucărilor”.
Așadar Carcalechi se stricase rău cu Vodă.
A doua zi a fost reprezentația de la teatru. Strigătul lui Carcalechi și darea de seamă asupra spectacolului, apărută în „Buletinul Ofițial” l-au împăcat cu Vodă, mai ales că darea de seamă vorbea mai mult despre lumânări decât despre piesă.
Înainte de lumânări, teatrul se lumina cu ulei de rapiță.
Sursa: Ioan Massoff, Cum a fost cu luminatul electric la Teatrul Național
