Evenimentul Istoric > Articole online > România regală > Când locul pe care e Ateneul Român era la margine de București
Articole online

Când locul pe care e Ateneul Român era la margine de București

Încă de prin  anul 1764, după moartea soţiei sale Cantacuzino, care pe atunci era vel vistier, începu a clădi pe acest loc o biserică, cumpărând totodată şi terenurile învecinate.

După pacea de la Kuciuk Kainargi, în 1774, Cantacuzino, care ţinea cu muscalii, emigră în Rusia, unde i se dădu gradul de general.

După un an însă se înapoiă în ţară pentru scurt timp, ca să-şi orânduiască averea după cum îi poruncea sufletul.

Biserica pe care o zidise pe livada Văcăreascăi, şi toate locurile din prejur le dărui Episcopiei Buzăului:

„Excelenţa Sa Gheneralul maior Mihai Cantacuzino deosebindu-se de totul de aci, pentru pomenirea Excelenţei Sale şi a părinţilor săi s’a îndemnat de au dat o biserică din livedea Văcăreascăi ce este zidită cu toate cheltuelile Excelenţei Sale şi la care se prăznueşte hramul Patruzeci de Mucenici ca să fie metoh de-a-pururi Sfântei Episcopii a Râmnicului, împreună cu locul ce au cumpărat, iar casa care cu cheltuelile Excelenţei Sale se face să fie sălaş Arhiereului acelei Episcopii numai”.

Dar, înainte de a părăsi ţara pentru totdeauna, Cantacuzino mai ridică în curtea ctitoriei sale şi o şcoală românească, cu un dascăl, pentru 12 copii, şi pentru ca aşezările sale să nu poarte grija zilei de mâine dobândi şi de la Vodă „mila” ca singur metohul Episcopiei Râmnicului să poată face, şi vinde, în Bucureşti, lumânări de ceară albă.

În planul baronului Purcel din 1790 se vede metohul Episcopiei cum era pe atunci, cu biserica în mijlocul unui zid de împrejmuire cu latura mare pe  Podul Mogoşoaei unde se deschidea şi poarta, desfăşurându-se apoi de-a-lungul actualei străzi C.A. Rosetti, lungind str. N. Golescu şi întorcându-se la Podul Mogoşoaei de-a-lungul străzii Episcopiei de azi, perimetru de peste 500 de metri, care putea să adăpostească populaţia unui sat mărişor. Şi poate că o şi avea, cu  preoţii, călugării, slujitorii metohului, dascălii şi şcolarii, embaticarii care se sălăşluiseră pe lângă metoh, şi slugile şi robii nelipsiţi.

În 1815, „mila” dată metohului pentru facerea lumânărilor este întărită de Caragea:

„Fiindcă Sf-ta biserică de aci din oraşul Domniei mele Bucureşti, unde se cinsteşte şi se prăznueşte hramul Sfinţilor 40 de mucenici, care este metoh al Sfintei Episcopii Râmnic, au avut privileghiuri domneşti ca singură să aibă a ţinea fabrica în care să se lucreze lumânările de ceară albă, şi atât pentrucă acest lucru este pricinuitor de folos şi de podoabă ca şi pentru că se află biserica aceasta între celelalte isterisită de cel mai puţin acaret, neavând nici moşie, nici vie, nici ţigani, de aceea, văzându-se privileghiul aceştii fabrici întărit cu atâtea hrisoave domneşti, îl întărim şi Domnia mea şi hotărîm ca să-l aibă întotdeauna spre a-l pune în faptă şi a vinde lumânările de ceară albă nebântuită1823 şi nesupărată de nimeni”.

Pe atunci, întruna din casele metohului, locuia Grigore Ghica, viitorul Domn; şi a stat aci până în anul de spaimă 18211825, „când au fugit boierii la Braşov”.

„Nouă ani mai târziu, în curtea acestui metoh de episcopie”, scrie Papazoglu „s’a sfinţit întâiul drapel al oştirei româneşti la anul 1830 decembrie în 6, când s’a prezentat boierilor pentru prima oară roata întâi din polcul întâiu, adusă din Craiova, ca model de oştire regulată a Ţării Româneşti.

Această companie de două sute patruzeci de oameni a fost comandată de praporcic (sublocotenent) Grigorie Lăcusteanu, devenit în urmă colonel. În această companie mă aflam şi eu în front1832, ca iuncăr. Sfinţirea drapelului s’a făcut faţă cu toată boierimea ţării, şi cu toţi deputaţii camerei legiuitoare (obşteasca adunare), căci era deschisă.

„După ce făcurăm mişcarea armelor, locţiitorul de mitropolit, episcopul Râmnicului Neofit, împreună cu episcopul Buzăului Chesarie şi cu Episcopul Argeşului Ilarion au binecuvântat oştirea şi au botezat cu apă sfinţită tot frontul roţii”.

„Boierii, plini de bucurie, faţă cu generalul Kiseleff şi cu ceilalţi ofiţeri ruşi, ne-au îmbrăţişat şi ne-au sărutat, urându-ne ani norociţi şi povăţuindu-ne a ne iubi unul pe altul şi a fi credincioşi drapelului”.

„În urmă marele spătar Alecu Ghica, atunci şeful oştirei, a dat un banchet ofiţerilor companiei, iar pe soldaţi, găzduindu-i în una din încăperile căzărmei din Podul Beilicului le-a dat masă şi câte doi lei gratificaţie, ofiţerilor le-a plătit leafa pe patru luni de zile şi a înaintat la gradul de parucic (locotenent), pe Grigore Lăcusteanu”.

Am păstrat până la războiul celălalt sabia şi epoleţii „parucicului” Lăcusteanu, bunicul meu.

În 1918 când m’am întors în Bucureşti, nu mai erau.

Pagini: 1 2 3

Registration

Aici iti poti reseta parola