Sântem în mijlocul veacului al XVIII-lea. Locul este la marginea oraşului; este o livadă întinsă, ise spune Livada Văcăreascăi căci Ilinca, fata lui Constantin Văcărescu Logofătul, o adusese în zestre soţului ei Mihail Cantacuzino.
Din fericire, se găsi însă atunci un român cu inimă care, reîntors de la Atena unde reprezentase ţara ca Agent diplomatic; îşi puse în gând să ridice în Bucureşti un cămin al artelor, cu aulă de concerte, săli de expoziţie, bibliotecă şi pinacotecă, şi socotea că grădina Episcopiei era foarte potrivită.
Acest român inimos se numea Constantin Exarcu.
Lucru greu de crezut azi, proiectul lui Exarcu fu, în 1878, viu criticat; căci locul ales era socotit ca fiind prea departe de centrul oraşului şi foarte greu de ajuns, mai cu seamă iarna.
Nu avea Statul oare destule terenuri centrale, trebuia oare neapărat, ales acest loc „la marginea oraşului”?
Exarcu însă nu se dădu bătut.
Ajutat de bărbaţi înţelegători, ca Scarlat Rosetti, V.A. Urechia, Niculae Krezulescu şi alţii, înfiinţă o societate, intră în tratative cu arhitectul francez Galleron, şi lucrările începură.
Dar şi cheltuelile, care depăşiră, în scurt timp, capitalul existent. Exarcu fu silit să se împrumute, cu dobânzi mari şi, la 1886, nemaiputând face faţă creditorilor, aceştia puseseră construcţia viitorului Ateneu în vânzare. Cu un gest care îi făcu onoare, Camera votă atunci, în unanimitate, o lege autorizând Guvernul să plătească pe creditori, şi astfel fu scăpat Ateneul.
Dar aceasta nu era de ajuns; lucrările trebuiau duse la bun sfârşit.
Cu o energie rară, mai cu seamă la noi, Exarcu şi cu prietenii lui îşi înzeciră sforţările, organizară o chetă în toată ţara, dădură serbări, organizară tombole, lozinca „Daţi un leu pentru Ateneu!”deveni în scurt timp populară şi astfel, în 1888, Ateneul Român, ridicat pe zidurile destinate unui circ, fu terminat, aşa cum îl vedem şi azi.
Fragment din ”Podul Mogoșoaei – Povestea unei străzi” de Gheorghe Crutzescu
