La 20 martie 1821, în preziua intrării în Bucureşti, Tudor a dat o a treia proclamaţie, făcând un apel direct la solidaritatea tuturor locuitorilor ţării, indiferent de condiţia lor socială, pentru a lucra „cu toţii dimpreună obşteasca fericire, făr de care norocire în parte nu poate fi (…)
Să ne unim dar cu toţii, mici şi mari, şi ca nişte fraţi, fii ai uneia maici, să lucrăm cu toţii împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi naşterea a doua a dreptăţilor noastre”.
La 21 martie 1821, oastea revoluţionară a lui Tudor Vladimirescu a intrat în Bucureşti.
„În ziua de 21 martie/2 aprilie 1821, călare, având în dreapta un preot şi în stânga pe Dimitrie Macedonschi, înaintea sa fiind purtat steagul larg desfăşurat şi el ducând o pâine mare albă, semn al belşugului pe care intenţiona să-l dea ţării, Vladimirescu a intrat în Bucureşti, în fruntea pandurilor, pe Podul Calicilor (actuala Cale a Rahovei).
Reşedinţa şi-a ales-o în casele Zoiţei Brâncoveanu, sub Dealul Mitropoliei. Două zile mai târziu, acordul cu boierii rămaşi în oraş a fost perfectat, în zilele în care dezavuarea lui Ipsilanti devenise un fapt cert.
Cancelarului Consulatului general habsburgic, slugerul Tudor îi declara tot în acele zile că nu voia să zădărnicească „planuri secrete ale unei mari puteri” – aluzia la Rusia fiind evidentă – dar că, totodată, îl somase pe Ipsilanti să prezinte dovada sprijinirii sale de către Rusia, deoarece nu era dispus să verse sângele valahilor pentru Grecia”, se arată în lucrarea „Istoria românilor”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003.
Cartea de adeverire
Stabilindu-şi cartierul general în casele brâncoveneşti de lângă Mitropolie, preluând în scurtă vreme controlul principalelor puncte şi obiective întărite din oraş şi evitând pe cât posibil complicaţiile cu forţele lui bimbaşa Sava, fidele Eteriei, Tudor Vladimirescu s-a străduit să realizeze de la început o colaborare cu boierii din Divanul ţării.
Tratativele s-au încheiat repede, la 23 martie 1821, prin semnarea „Cărţii de adeverire” dată de boieri slugerului Tudor Vladimirescu.
Astfel, se instituia un regim politic nou, în cadrul căruia acţiona o dualitate a puterii: pe de o parte, a lui Tudor, reprezentantul Adunării Norodului – al oastei revoluţionare devenită acum o instituţie politico-militară -, deţinând conducerea şi iniţiativa într-o serie de probleme principale, inclusiv de politică externă, pe de altă parte, autoritatea reprezentată de „vremelniceasca ocârmuire”, cu atribuţii politice şi administrative – definite în linii generale prin „jurământul lui Tudor”, din aceeaşi zi de 23 martie 1821.
Prin „Cartea de adeverire” semnată de boieri la 23 martie, aceştia declarau că „pornirea dumnealui slugerului Theodor Vladimirescu nu este rea şi vătămătoare, nici în parte fieştecăruia, nici patriei, ci folositoare şi izbăvitoare şi norodului spre uşurinţă” şi se angajau „a nu cugeta împotriva vieţei şi a cinstei” sale.
La rândul său, slugerul făgăduia să nu „cugete” împotriva vieţii, „cinstei” şi – în plus – a averii boierilor „patrioţi”, să ceară „toate trebuincioasele oştirilor a se împlini prin poruncile acestei stăpâniri” – deci conlucrare în administraţie cu reprezentanţii acestor boeiri -, să ia măsuri „spre încetarea pagubelor şi a răutăţilor ce au cercat drumeţii şi alţii” şi să determine poporul „a da toată supunerea şi ascultarea la stăpânirea ţării”.
