După ghilotinarea lui Danton, principalul său rival, pe 5 aprilie 1794, Robespierre domină zdrobitor cu personalitatea sa Comitetul de Salvare Publică (guvernul revoluționar) precum și adunarea Convenției.
Aceasta este controlată de deputații de la Munte (numiți astfel pentru că ocupau băncile cele mai înalte). Aliați cu sanculoții din sectoarele și cluburile pariziene, ei sunt dispuși să-l urmeze orbește pe Robespierre pe drumul fără sfârșit al Revoluției.
Robespierre folosește Teroarea împotriva cetățenilor suspecți că au un spirit revoluționar „călduț”.
Pe deasupra, este hotărât să ducă la bun sfârșit descreștinarea Franței.
Însă cel căruia i se spunea „Incoruptibilul” nu vrea să lipsească poporul brusc de orice referințe religioase și morale, deoarece îmbrățișească ideile lui Rousseau despre o societate virtuoasă, democratică și egalitară.
Astfel, la inițiativa lui Robespierre, adunarea revoluționară introduce pe 8 mai 1794 cultul Ființei Supreme.
Sosește și ziua fixată pentru celebrarea divinității fără nume și fără chip. Cum Dumnezeu are umor, ea coincide cu duminica Rusaliilor, ziua în care Duhul Sfânt a coborât asupra Apostolilor.
Robespierre merge în fruntea unui cortegiu impresionant, cu un mănunchi de flori și spice în mână, de la Tuileries la Champ-de-Mars.
Pictorul David fusese cel care aranjase scenografia carelor alegorice. Fusese construit chiar și un munte de mucava, omagiu adus ceremoniilor păgâne ale Greciei antice.
Ridicolul ceremoniei face mulțimea de parizieni să pufnească în râs. Asemenea manifestări cuprind și anturajul Incoruptibilului. Robespierre sesizează și își ascunde destul de rău resentimentele.
Câteva săptămâni mai târziu, după victoria de la Fleurus a trupelor franceze asupra celor ale coaliției dintre Anglia, Sfântul Imperiu și electoratul de la Hanovra, devine cert că soarta revoluției nu mai este în pericol.
Atunci, Convenția decide să se descotorosească de un Robespierre devenit jenant și periculos de imprevizibil.
Căderea lui Robespierre, pe 27 iulie 1794, prin arestarea sa și a apropiaților săi, trimite în uitare și Ființa Supremă.
Totuși, va mai fi nevoie de încă zece ani până când Biserica Catolică să își redobândească toate favorurile publice.
