Spre deosebire de misiunile diplomatice, oficiile consulare nu se ocupă de raporturile politice dintre state, consulii urmărind protejarea intereselor statului trimiţător şi drepturile cetăţenilor săi, inclusiv în sfera relaţiilor economice, dar şi în alte domenii precum exercitarea funcţiilor de ofiţer de stare civilă sau de notar, scrie pe pagina de Facebook a Arhivelor Diplomatice ale MAE.
Primele consulate române
Primele consulate românești au apărut într-o formă incipientă încă din 1839, ca secții consulare ale agenților domnitorilor Munteniei și Moldovei la Constantinopole și apoi pe lângă căpităniile porturilor Galați și Sulina, aflate sub jurisdicția Comisiei Europene a Dunării.
În anul 1860 urmează deschiderea Agenției Diplomatice și Consulare a Principatelor Unite Române la Paris.
După obținerea independenței de stat a României, în 1879 sunt insituite, pe lângă Legațiile din principalele capitale europene, care desfășurau și activitate consulară, următoarele oficii consulare: Consulate Generale la Constantinopole, Sofia și Pesta; Consulate la Ismail, Salonic și Rusciuc-Varna. S-au înființat ulterior și Tribunale Consulare, la Constantinopole (1885), Cairo (1904) și Cleveland (1920).
În 1908 România avea Legații la Paris, Londra, Roma, Bruxelles, Haga, Berlin, Viena, Belgrad, Constantinopol și Petersburg; Agenții Diplomatice la Sofia și Cairo; Consulate Generale la Constantinopol, Budapesta, Odessa și Salonic; Consulate la Bitolia, Cernăuţi, Ianina, Ismail și Rusciuc.
Primii consuli
În Evul Mediu, primele consulate au luat fiinţă în republicile italiene, după care acestea din urmă şi-au deschis consulate în Spania. Persoanele alese pentru îndeplinirea acestei misiuni complexe, de magistrat, diplomat, colector de taxe și protector al negustorilor străini – care proveneau chiar din rândul membrilor comunităţii respective din oraşele și mai ales porturile medievale – au căpătat, cu timpul, denumirea de consuli, de la „consules mercatorum”.
În anul 1060, împăratul Bizanţului a acordat Veneţiei dreptul de a trimite, la Constantinopole, magistraţii săi, pentru a judeca procese civile şi penale dintre veneţieni.
În 1485, este consemnată prezenţa primului consul englez în Italia, iar la scurt timp după această dată, apar consuli englezi şi în Suedia, Norvegia, Danemarca şi Olanda. În secolul al XVI-lea, consulii nu mai sunt aleşi dintre membrii comunităţilor locale, ei devenind reprezentanţi oficiali ai statelor, principala lor atribuţie fiind acum ocrotirea intereselor statului trimiţător.
Dragomanii
În această perioadă apare și funcția de dragoman, care era un interpret, translator și ghid oficial al ambasadelor, consulatelor și reprezentanțelor comerciale europene în țările din Orientul Mijlociu, vorbitoare de turcă, arabă și persană.
Dragomanii erau persoane foarte educate, trebuind să cunoască toate limbile orientale menționate și principalele limbi europene, pe lângă alte limbi și dialecte locale.
Unii dintre aceștia au fost orientaliști faimoși, precum francezii André Du Ryer (n. cca. 1580 – d. 1660 sau 1672), unul dintre primii traducători ai Coranului, și Pierre Amédée Emilien Probe Jaubert (3 iunie 1779 – 28 ianuarie 1847), dragomanul și consilierul favorit al lui Napoleon.
În Imperiul Otoman, funcția de dragoman era îndeplinită de grecii fanarioți, primul Mare Dragoman fiind Panagiotis Nikousios (cca. 1613 – 2 octombrie 1673), în funcție începând cu 1661.
Capuchehaiele române
Reprezentanții Țărilor Române și Principatului Transilvaniei la Poarta otomană se numeau capuchehaie (substantiv feminin, cu variantele capuchehaia, capichihaie și capichehaie ș.a.).
Aceștia dispuneau de dragomani și, deși imunitatea lor nu era uneori respectată atunci când domnitorii pe care îi reprezentau trădau, clădirile unde își aveau sediul erau scutite de taxe și de încartiruire, servind și drept azil celor urmăriți sau scăpați din închisori turcești.
Conform lui Dimitrie Cantemir, capuchehaiale puteau răscumpăra ori elibera robii moldoveni și munteni care erau luați de tătari și erau vânduți ori trimiși la Istanbul.
Consulul Napoleon
În secolele XVII-XVIII consulii și consulatele se răspândesc tot mai mult, denumirea de consul fiind folosită pentru o scurtă perioadă la începutul secolului XIX și în sensul desemnării unei înalte funcții politice, în Franța revoluționară, Grecia ori Paraguay, cel mai celebru consul fiind desigur Napoleon Bonaparte, între 1799 și 1804.
Relațiile consulare au fost reglementate prin diverse tratate bilaterale ori prin capitulații între puterile europene și Imperiul Otoman, prin comercianții care intrau pe teritoriul turc aveau imunitate judiciară și fiscală, fiind exceptați de la conscripție și beneficiind de inviolabilitatea domiciliului. Capitulațiile au fost încheiate inițial într-o perioadă de dominație militară a Imperiului Otoman, pentru a încuraja schimburile comerciale cu Occidentul.
Dominația prin capitulații
După ce raporturile de forță s-au schimbat, capitulațiile au împovărat Imperiul Otoman, garantând dominația occidentală. Regimul capitulațiilor a fost extins în secolul XIX și în alte țări din Orientul Mijlociu și Extremul Orient, ca instrument de dominație de tip colonial, rămânând în vigoare în unele cazuri până după cel de-Al doilea Război Mondial.
Foto: Napoleon Bonaparte primind pe trimisul persan Mirza Mohammed Reza Qazvini, căruia îi traduce Pierre Amédée Emilien Probe Jaubert, tablou de Francois Mulard, 1807 (Wikipedia)
Sursa: Arhivele Diplomatice ale MAE
