Evenimentul Istoric > Articole online > România comunistă > Alexandru Tocilescu povestește cum și-a bătut joc de Ceaușescu, regimul comunist și Securitate în văzul lumii
Articole online

Alexandru Tocilescu povestește cum și-a bătut joc de Ceaușescu, regimul comunist și Securitate în văzul lumii

„Când am intrat în facultate, comportamentul meu era atât de scandalos încât nici nu m-a propus nimeni să intre în partid. Aveam un păr incredibil de mare, eram îmbrăcat cu cele mai extravagante haine, de mine atârnau tot felul de lanţuri, de ghiuluri şi de brăţări. Era clar, reprezentam o persoană pe care partidul nu poate să pună bază”, spunea marele regizor Alexandru Tocilescu, pe 27 martie 2011, într-una dintre Conferinţele Teatrului Naţional din Bucureşti.

Avea să moară câteva luni mai târziu, pe 29 noiembrie 2011, din cauza unei supradoze de medicamente, la Spitalul Clinic de Urgenţă Floreasca din Bucureşti.

Alexandru Tocilescu, unul dintre cei mai apreciaţi regizori români de teatru, s-a născut pe 27 iulie 1946, în Bucureşti.

A regizat piese care s-au jucat la Teatrul Bulandra, Teatrul Metropolis, Opera Comică, Teatrul de Comedie, Teatrul Naţional Bucureşti.

A regizat şi filme precum Tristeţea vânzătorului de sticle goale (1981), Ultima haltă în Paradis (2002), Bani de dus, bani de-ntors (2005).

În 1999, Alexandru Tocilescu a primit premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol – „O scrisoare pierdută” de I. L. Caragiale, montat la Teatrul Naţional Bucureşti, iar în 2002 i-a fost decernat premiul UNITER pentru întreaga activitate.

În 2006, a primit premiul pentru cea mai bună regie, cu piesa „O zi din viaţa lui Nicolae Ceauşescu”, în cadrul Festivalului Comediei Româneşti – festCO.

În iulie 2011, a primit o stea pe Aleea Celebrităţilor – Walk of Fame, situată în Piaţa Timpului din Capitală.

Primul atac

În conferința de la TNB de care am amintit, intitulată „Despre teatru și ale lui”, Alexandru Tocilescu a amintit despre atacurile la adresa regimului comunist din piesele pe care le regiza sub Ceaușescu.

„Primul atac important pe care l-am făcut cu un spectacol a fost cuplul «Tartuffe» şi «Cabala bigoţilor», unde calitatea neîndoielnică a pieselor, problema lor, relaţia dintre Molière şi Regele Soare, situaţia era atât de fără echivoc, iar cititul printre rânduri nu era specialitatea celor care erau la propagandă, sau la municipiu, sau la minister”.

„La un moment dat, Molière stă de vorbă cu Bufonul lui Ludovic, pe care îl chema Cizmarul cel Drept (Ceaușescu era de meserie cizmar – nota Ev. Istoric).

Iar în discuţia lui Molière cu Cizmarul, neîntâmplător, cizmarul ajungea pe tron.

Artistul vorbea cu cizmarul ajuns rege. Când zicea «Cizmarule, mă auzi?», cizmarul, care stătea pe tron, îşi asuma şi rolul regelui, ţinuta, aroganţa.

Totul se termina în ropote de aplauze pentru că lumea înţelegea mesajul şi apărea acest extraordinar sentiment de solidaritate pe care îl aveai cu o sală întreagă”.

Teatrul nu a murit

„În momentul când Andrei Şerban s-a întors, după `89, şi a venit director la Teatrul Naţional, el a dat o declaraţie cum că aici nu s-a întâmplat nimic timp de 25 de ani.

Aici, teatrul a murit şi bine că a venit el, să ne scoată din rahat, să ne facă oameni. Ei, nu este deloc aşa. Teatrul nu s-a întrerupt, teatrul nu a murit. Protestele noastre, puţine, dar solide, au însemnat ceva“.

„În «Hamlet» exista o replică extraordinară pe care lumea o înţelegea perfect: «Danemarca e o închisoare. Şi încă ce mai închisoare, cu carcere, celule, teminţe. Iar dintre toate închisorile, Danemarca este cea mai rea!». Lucrul ăsta se ducea în sală ca glonţul, toată lumea înţelegea că pentru a citi Danemarca trebuie să scrii România”.

„De pildă, într-un vers despre Rosencrantz şi Guildenstern, care erau evident oamenii Securităţii, noi am tradus: «Sunt cadre de nădejde, care fără îndoială îi vor veni regelui indispensabili!».

Cu toate jocurile de cuvinte aferente, «cadre de nădejde» era o expresie din limba de lemn care avea o conotaţie foarte clară. Tovarăşii erau cadre de nădejde”.

„Am avut tupeul de a nu-mi fi frică de nimeni, nici de prieteni, nici de lumea de afară. Ce dacă, într-o zi, am rugat-o pe o prietenă să îmi aducă de la bărbat-su o casetă cu muzică mexicană, iar pe caseta aia era înregistrată discuţia de la mine din cameră, avută cu două zile înainte”.

 

 

Registration

Aici iti poti reseta parola