Academia Română a fost jefuită de bulgari în timpul Primului Război Mondial. Justificarea lipsită de sens a invadatorilor
Printre acestea se aflau multe documente importante ale Academiei Române. De data aceasta, însă, nu nemții s-au făcut vinovați de furt, ci bulgarii și nu avea să fie primul caz, pentru că un an mai târziu, bulgarii aveau să fure moaștele Sfântului Dimitrie de la Mitropolie.
În noaptea de 22 ianuarie 1917, mai mulți ofițeri bulgari intră cu forța în Academia Română și încep să ia documente, pe motiv că acestea au fost furate de români în campania din 1913 din Bulgaria. Ioan Bianu, secretarul general al Academiei, care se opune tentativei, este arestat. Iată cum relatează Sabina Cantacuzino evenimentul:
„Tocmai se încheiase trista ceremonie și tocmai aflam despre furtul documentelor de la Academia Română. Viața nu era monotonă pentru noi, trecând de la o emoție la alta, bucuroși când se termina în ciuda nemților sau a camarazilor lor.
Iată ce mi-a povestit domnul Bianu, singurul gardian al averii rămas la Academie. La patru și jumătate după-amiaza, pe 10/ 23 ianuarie, un sergent din poliția secretă germană, împreună cu un ofițer bulgar, a cerut să vadă documentele slavone. Bianu le-a cerut actele de identitate, ei au arătat o hârtie ștampilată de Comandament, dar fără numele făptuitorilor; [Bianu le-a dat cartea sa de vizită și le-a cerut pe ale lor. Bulgarul, neavând una , și-a scris numele pe o bucată de hârtie și, după ce s-a uitat în camera în care se aflau documentele pe rafturi, a cerut cheile și a ordonat ca nimeni să nu se miște până la ora zece]. Cu toate acestea, s-au răzgândit și au evacuat toți angajații, au încuiat ușile, au chemat santinelele care așteptau în curte, le-au pus la fiecare ușă și la apartamentul privat al directorului și au plecat.
Începând cu ora zece, Bianu i-a auzit cum urcau și coborau scările, cărând lucruri. La ora două noaptea a fost chemat de un ofițer german. Germanul i-a cerut doar să se asigure că documentele au fost luate și nimic altceva. Bianu nu a vrut să facă astfel de declarații în miez de noapte și în asemenea împrejurări, dar a cerut să i se dea o listă cu ceea ce s-a luat. Aceștia au refuzat.
A doua zi, cei doi hoți s-au dus la domnul Bogdan și au luat de la el șapte volume de manuscrise. Bogdan, mergând cu ei la sediul poliției secrete din incinta Creditului Urban, a văzut toate dosarele de acolo. Tzigara și Lupu Costache au făcut o plângere la Mackensen; în același timp, conform raportului detaliat al lui Bianu, Academia a redactat un protest oficial, pe care Maiorescu a refuzat să-l prezinte, dar care i-a fost trimis.
Un adjunct al lui Mackensen a venit la Bianu, cerându-i explicații și dacă știe că este adevărat că acele documente au fost adunate de la mănăstirile noastre, și nu luate din Bulgaria în 1878 și 1913. După ce i s-au prezentat dovezile, i-a insultat pe bulgari, care „ne spun numai minciuni”. În cele din urmă, după 48 de ore se dă asigurarea că totul va fi returnat, și așa s-a și întâmplat.
Această poveste a lui Bianu mă interesează cu atât mai mult cu cât am ajuns la el cu o misiune din partea soțului meu. El deținea multe și prețioase documente ale familiei Cantacuzino; s-a înțeles cu fratele său George să le dea Academiei, dar a vrut mai întâi să le traducă și să păstreze o copie. Amânând de la o zi la alta această formalitate, rămăsesem cu documentele în casa mea. Ele erau acum serios amenințate dacă, așa cum ne avertizase, am fi fost arestați cu toții și casa transformată într-un cazinou turcesc. Nu ne mai păsa, dar consideram că aceste piese istorice făceau parte din patrimoniul național și că nu aveam dreptul să le expunem la distrugere.
Nu le puteam dona acum, pentru că nu exista un birou al Academiei la București, dar le voiam în siguranță. Bianu a refuzat să le ia, „pentru că nu putea să pună fraudulos aceste acte printre cele ale Academiei și să înșele autoritățile germane”. Am pledat cu căldură că nu era vorba de o fraudă, ci de o anticipare, că nu eram obligați să ne ascundem bunurile de dușmanul care ne jefuia fără rușine și fără nici un drept, că numai la Academie exista o șansă de scăpare pentru documentele noastre. Era ireductibil în judecata sa. Am plecat indignat. Le-am ascuns în pod, sub streașină, într-o adâncitură a podelei, unde era foarte greu de ajuns; a trebuit să-mi pun un costum special și abia am reușit să ies, fără să-mi amintesc cum am reușit să-mi strecor capul printre grinzi.”
Sursa: Europecentenary.eu
