Academia Domnească din București
Documentul a fost emis de Patriarh pentru a întări intenția domnului muntean de a schimba fața învățământului practicat în țară, ceea ce arată că reforma lui Alexandru Ipsilanti avea nevoie de legitimarea pe care o oferea Patriarhia.
Elevii Academiei urmau să studieze vreme de 15 ani, fiecare din cele 5 cicluri durând nu mai puțin de 3 ani. În primul ciclu era studiată gramatica greacă. De asemenea, se începea studiul latinei. Al doilea ciclu era rezervat studierii ample a limbilor latină si greacă, precum și a literaturii scrise în cele două limbi. În următorii trei ani se predau retorica, poetica, etica lui Aristotel, dar și italiana. După acești nouă ani, alți 3 erau dedicați matematicii, istoriei și geografiei, ultimul ciclu rezidând în studiul filozofiei și astronomiei. E clar că acest tip de învățământ e de inspirație occidentală, dovadă noile materii introduse. Precum în Occident, elevii Academiei urmau să studieze cele 7 arte liberale, cel dintâi ciclu fiind numit „trivium”, care cuprindea gramatică, logică și retorică, iar cel doilea ciclu, „quadrivium”, care însemna aritmetică, geometrie, muzică și astronomie. Originile educației moderna aici rezidă.
Orientarea Academiei spre studiul științelor pozitive, modernizarea metodelor de învățare, precum și specializarea profesorilor
Elevii care nu-și putea plăti singuri studiile aveau totuși acces la învățătură, însă doar un număr limitat dintre aceștia și de o anumită origine: 60 de elevi săraci beneficiau de burse, însemnând că aveau asigurate hrana și îmbrăcămintea, fiind împărțiți câte 12 în cele 5 clase și provenind nu din rândurile țărănimii, ci fiind copii de boieri aflați la „ananghie”, străini fără posibilități sau fii de meșteșugari sau negustori, cu precizarea că aceștia din urmă, după ce se deprindeau cu gramatica, aveau posibilitatea de a părăsi Academia Domnească. Cu toate că primirea bursierilor se făcea pe bază de concurs, neacceptarea fiilor de țărani arată că societatea secolului al XVIII-lea nu se prezenta corespunzător la capitolul egalitate de șanse, privilegiile referitoare la educație reieșind din statul dobândit la naștere. Academia își arăta astfel limitele, nefiind o instituție meritocratică, ci bazată pe privilegii și voind să conserve starea de lucruri existentă.
Educația primită de elevii Academiei domnești din București se dorea a fi temeinică, învățăceii, nu mai mici de 7 ani, urmând să petreacă 15 ani în școală. La final, elevii trebuiau să posede atât o cunoaștere laică asupra lumii, dar și una ecleziastică, chiar dacă învățământul era laicizat, neexistând un curs de teologie obligatoriu. Carierele pe care urmau să le aibă tinerii fiind de aceea sau din sfera religie, sau din sfera politicii. Desigur, țelul final nu era cunoașterea, ci dobândirea unei educații suficient de bună astfel încât viitor boieri să poate ocupa funcții și demnități în slujba statului.
