Abdicarea lui Cuza Vodă în noaptea de 10 spre 11 februarie

 

Conservatori deveniseră tot mai ostili lui Cuza Vodă din cauza reformei agrare, iar liberalii-radicali erau nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului.

Drept urmare și-au dat mâna și, la 10/11 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza a fost obligat să semneze actul de abdicare în care se afirma că potrivit „dorinţei naţionale” depunea „cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti şi a Ministerului ales de popor”.

Recunoaşterea unirii celor două principate s-a materializat prin crearea primului guvern unitar al României la 22 ianuarie/3 februarie 1862, condus de Barbu Catargiu, şi prin deschiderea, la Bucureşti, la 24 ianuarie/5 februarie 1862 a primului Parlament al României.

Oraşul Bucureşti a fost proclamat capitala ţării.

Un vast program de unificare şi centralizare a unor instituţii (poştă, telegraf, vămi), a circulaţiei monetare, a sistemului judecătoresc sătesc a avut loc în următorii ani.

A fost organizată armata şi s-au înfiinţat şcoli militare.

Pe fondul neînţelegerilor privind reforma agrară, la 2/14 mai 1864, domnitorul a dizolvat Parlamentul şi în urma unui plebiscit (10/22-14/26 mai) au fost aprobate o nouă Constituţie numită „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris” şi o nouă lege electorală.

Deşi legea electorală sporea numărul alegătorilor, sistemul colegiilor electorale şi alegerea indirectă a deputaţilor pe care o susţinea au continuat să slăbească puterea de vot a a majorităţii, mai ales a ţăranilor. Pe de altă parte, Statutul reflecta şi nemulţumirea lui Cuza în ceea ce priveşte adunările reprezentative şi, astfel, a schimbat radical relaţia executivului cu ramurile legislative de guvernământ.

Noua constituţie a subordonat legislativul domnitorului, oferindu-i acestuia puteri mai mari, precum dreptul unic de a iniţia legi şi dreptul absolut de veto asupra legilor adoptate de adunare.

S-a trecut apoi la reforme radicale, precum secularizarea averilor mănăstireşti (octombrie 1863) şi reforma agrară, care i-a nemulţumit pe conservatori şi pe liberalii-radicali.

Astfel, pentru continuarea reformelor Alexandru Ioan Cuza a numit un nou guvern condus de liderul liberalilor moderaţi Mihail Kogălniceanu (12/24 oct. 1863 – 26 ian./7 febr. 1865).