Abdicarea lui Cuza Vodă în noaptea de 10 spre 11 februarie

 

Conservatori deveniseră tot mai ostili lui Cuza Vodă din cauza reformei agrare, iar liberalii-radicali erau nemulţumiţi de felul său autoritar de conducere a statului.

Prin Legea agrară din 14/26 august 1864, s-a instituit o redistribuire masivă a pământurilor.

Aceasta recunoştea drepturile depline de proprietate ale ţăranilor dependenţi asupra pământurilor pe care le deţineau conform legilor anterioare, care le alocaseră pe baza capacităţii de producţie a gospodăriei ţărăneşti individuale.

Legea limita pământurile disponibile pentru ţărani la două treimi din moşia stăpânului.

Însă pădurile, care erau esenţiale pentru bunăstarea economică a multor gospodării, nu erau luate în calcul.

Legea a abolit pentru totdeauna munca obligatorie, zeciuiala şi celelalte dări pe care ţăranii le-au datorat moşierilor secole la rând.

Au fost împroprietărite 463.554 de familii de ţărani, în medie cam patru hectare de familie.

După reformă, moşierii şi statul deţineau circa 70% din terenul arabil şi păşuni, iar ţăranii, restul de 30%.

Una dintre cerinţele des întâlnite şi în programele revoluţionarilor de la 1848 a fost reformarea învăţământului românesc.

Proiectul de lege „asupra organizării instrucţiunii publice din România” a fost votat încă din 16/28 martie 1864.

După numeroase amânări, legea asupra instrucţiunii publice a fost promulgată de către domnitor la 5/17 decembrie 1864, prin care învăţământul devenea unitar în întreaga ţară, stabilindu-se anii de studiu (primar de patru ani, obligatoriu şi gratuit, secundar de şapte ani şi universitar de trei ani).

Legea a intrat în vigoare din septembrie 1865. De asemenea, au fost promulgate, un Cod civil (2/14 decembrie 1864), care asigura individului libertăţi personale, garanta egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi proteja proprietatea privată, şi un Cod penal şi de procedură penală (4/16 decembrie 1864).

Liberalii-radicali şi conservatorii nemulţumiţi s-au reunit într-o „monstruoasă coaliţie”, care a primit un impuls, în vederea slăbirii poziţiei domnitorului ducând, în cele din urmă, la înlăturarea acestuia, în urma demisiei, în 1865, a preşedintelui Consiliului de Miniştri, Mihail Kogălniceanu.

Conservatorii îl considerau pe Cuza prea liberal şi nu îl puteau ierta pentru reformele agrară şi electorală; radicalii l-au abandonat pentru că nu era îndeajuns de liberal.

Şi unii şi alţii doreau să îl alunge de pe tron şi să îl înlocuiască cu un rege străin.

Însuşi Cuza şi-a mărturisit intenţia de a abdica nu numai unor apropiaţi, ci şi public, la deschiderea Parlamentului (1865) şi la primirea reprezentanţilor consulari străini.

Mesajul a încurajat forţele de opoziţie, care au pus la cale înlăturarea domnitorului de pe tron.

La începutul anului 1866, dezbaterile din legislativ au devenit deosebit de înverşunate.

Situaţia guvernului condus de Nicolae Kretzulescu (1862-1863; 1865-1866) devenea din ce în ce mai grea.

Astfel, la 26 ianuarie/7 februarie, acesta şi-a dat demisia.

Domnitorul, însă, a respins retragerea guvernului, înlocuind doar pe generalii Florescu şi Manu.

În acest context, răsturnarea domnitorului era un act iminent.

Complotul politic s-a bazat pe un grup de ofiţeri, care în noaptea de 10/22 spre 11/23 februarie 1866, au pătruns în camera domnitorului, cerându-i să abdice.

Fără a se împotrivi, Alexandru Ioan Cuza a semnat abdicarea, în care se amintea „angajamentul” ce şi-l luase la înscăunare, de a se retrage. Domnitorul a luat calea exilului, ajungând în Germania, unde s-a stabilit la Heidelberg.

Aici a murit la 15 mai 1873. Respectându-i-se voinţa, a fost înmormântat în ţară, la moşia sa de la Ruginoasa.

La 30 martie/17 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească a dat publicităţii o „proclamaţie către popor”, prin care recomanda alegerea printr-un plebiscit a principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I.

Plebiscitul s-a desfăşurat între 2/14 şi 8/20 aprilie 1866, rezultatul confirmând, cu majoritate covârşitoare, alegerea lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca domnitor al României, sub numele de Carol I.

 

Sursa: Agerpres