3 iulie 1940: Atacul de la Mers-el-Kebir. Scufundarea navelor franceze de către britanici
În acest caz, italienii au acordat condiții generoase francezilor: singurul teritoriu francez pe care pretindeau că îl ocupă era mica porțiune de frontieră pe care forțele lor reușiseră să o cucerească începând cu 20 iunie. Cu toate acestea, italienii au cerut demilitarizarea „zonelor fortificate și a bazelor navale de la Toulon, Bizerte (Tunisia), Ajaccio și Oran (Algeria)”. Această prevedere, împreună cu o alta care impunea ca unitățile navale franceze desfășurate să fie rechemate în porturile din Franța ocupată, avea să ducă la o confruntare sângeroasă între aliați.
Atacul asupra Mers el-Kebir
Printr-o ironie tragică, cea mai mare acțiune navală a războiului până la sfârșitul anului 1940 avea să fie o bătălie care îi opunea pe britanici și pe francezi. Înainte de capitularea francezilor, britanicii au fost de acord să elibereze guvernul Reynaud de obligațiile sale de aliat, astfel încât acesta să poată încerca să obțină un armistițiu separat cu Germania. Această concesie a fost acordată cu condiția ca flota franceză să fie plasată sub control efectiv britanic și să nu fie predată inamicului. Britanicii au considerat că acceptarea de către guvernul Pétain a condițiilor Germaniei echivala cu un act de trădare, deoarece adăugarea flotei franceze la forța navală italo-germană ar fi pus Axa pe picior de egalitate cu Marea Britanie.
În zilele care au urmat capitulării, au rămas multe îndoieli cu privire la faptul că ofițerii navali francezi și administratorii coloniali vor accepta condițiile stabilite de guvernul Pétain. Când a devenit evident că guvernatorii din Africa de Nord și Siria franceză intenționau să facă acest lucru, Churchill a acționat rapid. La 3 iulie, britanicii au lansat Operațiunea Catapult, încercarea de neutralizare a mijloacelor navale franceze. Toate navele militare franceze aflate în porturile britanice au fost confiscate și s-a încheiat un acord cu acele nave aflate în Alexandria, Egipt, pentru a accepta internarea și demilitarizarea pe durata războiului. Totuși, cea mai mare colecție de forțe navale franceze se afla la Mers el-Kebir, în Algeria, sub comanda amiralului Marcel-Bruno Gensoul.
O escadrilă britanică condusă de viceamiralul James Somerville a fost trimisă la Mers el-Kebir, iar lui Gensoul i s-au prezentat următoarele opțiuni: se putea alătura forței britanice împotriva „inamicului lor comun”; își putea trimite navele în porturile britanice sau din Antile pentru a fi internate; sau britanicii îi vor scufunda flota. Gensoul, furios, a tras de timp, în timp ce solicita prin radio întăriri și se pregătea să navigheze. Britanicii, după ce au interceptat traficul radio al lui Gensoul, au început să sape la intrarea în port pentru a împiedica flota să scape. Cu puțin înainte de ora 18:00, la 3 iulie 1940, britanicii au deschis focul, inițiind prima bătălie navală între Marea Britanie și Franța de la Războaiele napoleoniene. Cuirasatul Bretagne a explodat când o salvă britanică i-a lovit magazia de muniții, iar cuirasatele Provence și Dunkerque au fost atât de grav avariate încât căpitanii lor au fost nevoiți să le eșueze. Distrugătorul Mogador a fost schilodit, iar hidroavionul Commandant Teste a suferit avarii minore. Doar cuirasatul Strasbourg și echipajul său de distrugătoare de escortă au reușit să iasă din port și să se întoarcă la Toulon.
Aproape 1.300 de marinari francezi au pierit în timpul atacului asupra Mers el-Kebir, iar la 8 iulie Pétain a rupt relațiile diplomatice cu Londra. Ca măsură de retorsiune, forțele aeriene franceze au bombardat apărarea britanică din Gibraltar la 18 iulie, dar nu au provocat prea multe pagube. În timp ce scufundarea flotei franceze a reprezentat o ruptură între doi aliați istorici, a demonstrat lumii – în special Statelor Unite – până unde va merge Marea Britanie pentru a continua lupta împotriva Germaniei.
Sfârșitul celei de-a Treia Republici și crearea Franței de la Vichy
Intenția evidentă a celor două tratate a fost de a reduce Franța la o supunere totală, în primul rând față de Germania. Amploarea acestei intenții a devenit evidentă la 10 iulie 1940, când Laval a determinat Adunarea Națională să se dizolve și să pună capăt celei de-a Treia Republici. În locul ei a apărut Franța de la Vichy, un stat autoritar cu Pétain în fruntea sa; sloganul revoluționar „Libertate, egalitate, fraternitate” a fost înlocuit cu „Muncă, familie, patrie”. În Laval, naziștii au găsit un partener entuziast, unul care vedea viitorul Franței direct legat de succesul militar al Germaniei.
Deși Franța fusese scoasă din război prin armistițiu, părți ale națiunii franceze au continuat lupta. De Gaulle s-a impus în Anglia ca vocea rezistenței continue a Franței, iar la 28 iunie a fost recunoscut de britanici ca lider al Franței Libere. La 2 august 1940, un tribunal francez l-a judecat în contumacie și l-a condamnat la moarte. În timpul celei de-a doua jumătăți a anului 1940, coloniile ecuatoriale Ciad și Camerun au fost predate Franței Libere, iar de Gaulle s-a trezit nu numai liderul unei mișcări voluntare de continuare a războiului, ci și responsabil de administrarea unei mari zone coloniale. În interiorul Franței, până la sfârșitul anului 1940, s-au format, de asemenea, diverse mișcări locale de rezistență pentru a contracara forțele de ocupație. În timp, aceste mișcări nu numai că au crescut, dar au format legături cu francezii liberi și au ajutat la întoarcerea Aliaților pe continent în iunie 1944.
