Distribuie știrea: Facebook | Twitter

25 noiembrie 1942: Drama soldaților români pe Frontul de Est

Printr-o postare pe pagina personală de Facebook, distinsul istoric Alesandru Duțu expune situația dificilă în care se afla Armata Română în timpul campaniei din URSS, pe Frontul de Est. Redăm mai jos notele istoricului militar.

Situaţia militarilor români aflaţi în retragere spre Cir este dramatică. Drumurile de acces spre Cernîşevskaia, cucerită de Divizia 22 blindată germană în seara zilei, sunt presărate de cadavre, multe mutilate de tancurile care trecuseră peste militari, şi chiar decapitate, după cum rezultă din documentele vremii.

,,În dimineaţa zilei de 25 noiembrie 1942 – consemna plutonierul t.r. Valentin Dimitriu din Serviciul Special de Informaţii, detaşat pe lângă Divizia 6 infanterie –, am trecut în dreptul satului Rusakov, de unde un grup de circa 60 prizonieri români au evadat de la ruşi. Majoritatea erau din Divizia 14 infanterie, Regimentul 6 vânători. Toţi erau desculţi şi dezbrăcaţi. Ei ne-au povestit că nu au mâncat de trei zile în timp ce soldaţii ruşi mâncau din alimentele capturate de la noi. Tot ei ne-au spus că răniţii au fost împuşcaţi, iar ei ce nu puteau să se ţină de coloană, împărtăşeau aceeaşi soartă. Tot drumul spre Cernîşevskaia era presărat de cadavre ale ostaşilor români, dezbrăcaţi şi oribil mutilaţi de tancuri”.

La referirea locotenent-colonelului Pantelimon Comişel, delegatul Marelui Cartier General, privind regruparea resturilor Armatei 3, generalul Petre Dumitrescu replică: ,,Ce resturi, Comişel, căci nu mai există. Toţi au murit ca nişte bravi pe poziţie”.

În urma convorbirilor avute cu diferiți ofițeri și soldați care participaseră la lupte și din cele constate personal pe front, Petre Comișel a rămas ,,cu sufletul împietrit de durere, însă mândru ca ostaș și român că armata și-a făcut pe deplin datoria, săvârșind acte de eroism care depășesc orice imaginație:

1. colonei luptând la baionetă;
2. răniți în genunchi care se rugau de oamenii valizi să nu-i lase în mâinile rușilor;
3. infanteriști și artileriști trăgând în tancuri până la 20 – 30 de metri și preferând să moară mai bine striviți decât să se dea un pas înapoi;
4. colonel care-și cheamă fiul alături – și el ofițer într-unul din regimentele în subordine – ca să lupte murind împreună;
5. soldați sărutându-și armamentul înainte de a le părăsi;
6. oameni adunați de ruși și călcați cu tancul, făcându-i o masă de gelatină;
7. răniți, cu ultimul suflu pe buze, împușcați în masă, spunându-li-se de rușii care știau românește: «Ce aţi căutat, aţi găsit, nu o să vă îngrijim noi pe voi».

În fine, cei ce au scăpat, ofiţeri şi trupă, sunt:

a) complet extenuaţi fiziceşte, din cauza lipsei de alimente, frigului şi oboselii; mulţi bolnavi şi degeraţi;

b) ca moral, sunt deprimaţi şi încă sub impresia evenimentelor pe care le-au trăit;

c) au o bună parte din echipament lipsă, pierdut sau luat de ruşi. Nu se poate conta nici pe oamenii care fac parte din elementele luptătoare şi nici nu se poate lua în considerare trecerea celor de la formaţiuni de servicii în elementul luptător pentru că aceştia sunt elemente bătrâne şi slab instruiţi”.

Apoi concluzionează:

,,Din marile unităţi distruse nu au mai rămas decât nişte resturi care s-au retras pe unde au putut; în toată zona corpurilor 2, 4 şi 5 armată şi mai mult înapoi în spate, până la Doneţ, nu se văd decât grupuri de oameni şi resturi de trenuri şi formaţiuni de servicii care se îndreaptă spre vest fără să ştie însă precis unde trebuie să se ducă; oamenii sunt complet epuizaţi şi încă sub impresia luptelor prin care au trecut; centrele de îndrumare nu mai prididesc; sunt foarte mulţi bolnavi şi degeraţi; asistenţa medicală în zonă aproape inexistentă, iar aprovizionările nici atât; se impun măsuri urgente pentru retragerea acestor resturi cât mai înapoia frontului, altfel le vom pierde pe toate;
sistemul de a constitui din adunături detaşamente de valoarea a câte un pluton sau companie şi a le împinge pe front dotate cu arme este greşit.

Nu se face altceva decât să se sacrifice oameni fără nici un folos; sunt două soluţii care par posibile pentru remedierea acestei situaţii:

a) să se retragă totul la vest de Doneţ şi de aici să fie duse în ţară unde, în funcţie de personal şi de materialul pe care-l vom putea avea, să se treacă la reorganizarea lor.

b) în cazul când situaţia nu ar permite acest lucru, să fie grupate mult în spate şi aici să se facă trierea şi reorganizarea lor pe plutoane şi companii (baterii), urmând să fie întrebuinţate ca unităţi de pază în spatele frontului. Din trenuri şi formaţiuni de servicii să nu se oprească pe zonă decât ceea ce este necesar pentru satisfacerea nevoilor unităţilor ce vom reuşi să creăm, restul să fie dus în ţară, deoarece altfel riscăm să pierdem totul”.

♦ Divizia 13 infanterie a pierdut, de la 19 noiembrie, 209 ofiţeri, 41 subofiţeri şi 6 614 trupă, precum şi numeros armament.
♦ În Stepa Kalmucă, luptele sunt la fel de grele. Pe frontul Diviziei 4 infanterie, sovieticii atacă cu tancuri, la Seljean, asupra flancului drept. În final, intenţiile inamicului eşuează, marea unitate repliindu-se prin lupte succesive, cu mari pierderi umane şi materiale.
♦ Pe alte fronturi:
• La nord-vest de Moscova fronturile ,,Vest” şi ,,Kalinin”, coordonate de generalul G.K. Jukov, declanşează operaţiunea ,,Marte” (împotriva Armatei 9 germane aflată în intrândul german de la sud-vest de Rjev), având la dispoziţie peste 800 000 de militari şi 2 000 de tancuri.
• În Tunisia, trupe aliate, comandate de generalul britanic Kenneth Anderson atacă spre Tunis şi Bizerta, o coloană fiind oprită la Mateur, în timp ce alta (Brigada 11) atacă poziţiile germane de la Madjeb el Bab, respingând pe apărători a doua zi.