Operațiunea a început la orele 20, la Constantinopol, și a fost efectuată de Bedri Bey, șeful poliției din Constantinopol. În noaptea de 24 spre 25 aprilie 1915, între 235 și 270 de intelectuali armeni au fost arestați, în special clerici, medici, redactori, jurnaliști, avocați, profesori, artiști și politicieni, inclusiv membri ai parlamentului otoman.
Un al doilea val de arestări a fost lansat pe 25 aprilie, și a condus la arestarea a 500 până la 600 de armeni. În total, se estimează că 2345 de armeni de seamnă au fost arestați în câteva zile, înainte de a fi deportați și masacrați în marea lor majoritate în lunile următoare.
Situația din Turcia
Zigu Ornea, folosindu-se de memoriile ambasadorului american la Constantinopol, scria despre genocidul armean în „România Literară”: din 25 aprilie 2001:
„Memoriile unui om politic sînt mai totdeauna probe pentru istoriografie. Ambasadorii sînt, prin chiar misiunea lor, oameni politici. Și e o minune că memoriile ambasadorului american, Henry Morgenthau, în Turcia, în perioada 1914-1916, sînt principala mărturie amănunțită despre situația Turciei în preajma primului război mondial și în timpul desfășurării acestuia.
E aici un răscolitor document, fără patetisme, despre genocidul împotriva armenilor din 1915. Dar să fixăm perioada văzută de ambasadorul american la Constantinopol. Turcia trecea printr-o grea perioadă de tranziție.
Organismul politic numit „Uniune și Progres” răsturnase de pe tron pe sultanul Abdul Hamid și instalase, în locul acestuia, pe Mahomed II, un om blînd și cu un program democratic. De fapt, sultanul, om de paie, n-avea nici o putere.
Triumviratul Junilor Turci
Aceasta era deținută, în întregime, de triumviratul „junilor turci”, format din Talaat, Enver Pașa și Gemal care se și suspectau între ei, cel mai puternic fiind cel dintîi. Corupția era generalizată, nesocotința și capriciul bine instalate, mizeria economică făcînd ravagii. De fapt, cei ce mai țineau în stare de supraviețuire economia erau armenii, grecii și evreii. (…)
Genocidul armenilor a început în orașul Van, cel mai mare oraș armenesc din Turcia (aflat într-un colț îndepărtat al Asiei Mici, învecinat cu Persia la răsărit și la nord cu Caucazul), cu populația cea mai civilizată și mai harnică din partea de răsărit a Imperiului, veche aici de trei mii de ani. Și, de aici, s-au răspîndit în tot Imperiul, ocupînd activitatea economică a tuturor marilor orașe.
Pretextul
Turcii au pretins că armenii din Van (era și o provincie cu același nume) au dezertat la ruși. Deși faptele n-au fost verificate, e posibil ca un număr de cîteva sute să fi procedat astfel.
Autoritățile turcești au invocat aceasta, în fața opiniei publice, drept scuză pentru tratamentul aplicat ulterior întregii populații armenești. La intrarea Turciei în război l-a revocat pe guvernatorul împăciuitor al provinciei, înlocuindu-l cu un altul, cumnat cu unul dintre cei trei conducători ai Comitetului „Uniune și Progres”.
Cînd armatele rusești s-au retras de pe frontul Caucazului, trupele otomane s-au năpustit asupra propriilor cetățeni, armenii, începînd să-i măcelărească.
S-a cerut populației armenești să pună la dispoziția autorităților turcești patru mii de soldați. Armenii din Van au refuzat, văzînd în asta un motiv pentru anihilarea tuturor.
Guvernatorul a decis că asta e o rebeliune. S-au declanșat ostilități între turci înarmați și armeni mai puțin înzestrați cu arme.
Aceștia din urmă au ieșit, la început, victorioși, ajutați și de armata rusă, pe neașteptate reinstalată pe acest front, după cinci săptămîni de așteptare.
Au început masacrele
De îndată a început uciderea unei întregi națiuni, constatată de ambasadorul american prin rapoartele consulilor săi din teritoriu. Au început masacrele, ca, de exemplu, un detașament armenesc de două mii de oameni.
Armenii erau suspectați că dețin arme și erau chemați la poliție să le depună. Cei care s-au prezentat au fost considerați răzvrătiți, probe ale revoluției pe care o pregătesc armenii și zvîrliți în închisori.
Cei ce nu au predat armele au fost aspru pedepsiți.
Ambasadorul american în Turcia apreciază că „pedepsele aplicate acestor recalcitranți reprezintă unul dintre cele mai hidoase capitole ale istoriei moderne…, cred că nici în cele mai sumbre epoci nu au avut loc scene atît de cumplite precum cele de care te loveai la tot pasul în Turcia”. Și aceste atrocități nu erau decît preludiul marei distrugeri a întregii națiuni armene.
Deportarea
S-a hotărît deportarea armenilor din Turcia în regiunile ei de sud și sud-vest, acolo unde se întinde deșertul sirian și depresiunea Mesopotamiei, deșerturi aride, pustii, fără orașe sau sate, fără viață, locuite doar de cîteva triburi beduine.
Se știa bine că majoritatea dintre deportații armeni nu vor ajunge niciodată la destinație.
„Scopul real, deși nedeclarat – scrie indignat ambasadorul american – al deportării era jaful și distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonînd deportările, autoritățile turcești au semnat, de fapt, condamnarea la moarte a unei întregi națiuni, lucru de care erau perfect conștienți și nu-și mai băteau capul să-l ascundă nici măcar în convorbirile cu mine”.
În tot cursul primăverii și verii anului 1915 au avut loc aceste deportări. Au fost cruțate doar Constantinopol, Smirna și Alep. În rest, practic oriunde se afla măcar o familie de armeni era expediată în tragedia deportării, rare fiind cazurile cînd candidații la deportare căpătau autorizația de a avea la dispoziție cîteva ore sau zile ca să-și lichideze proprietățile sau bunurile din gospodărie, vînzîndu-le turcilor la prețuri ridicole.
Zilnic aveau loc spânzurări publice
Înainte de a porni în deportare, devenise obicei, tinerii armeni, legați cîte patru, erau împușcați pe loc. Zilnic aveau loc spînzurări publice, fără nici o judecată.
Întreaga populație din orașul Angora, trimiși legați spre Cezareea, după cinci ore de mers, a fost toată măcelărită într-o vale. La Trabzon bărbații armeni, îmbarcați în bărci pentru ca în largul Mării Negre, jandarmii să-i ucidă pe toți. Ambasadorul primea zilnic rapoarte de la consulii săi despre aceste atrocități. Protestele sale rămîneau fără consecințe.
Alți armeni, încolonați în sinistre convoaie de cîteva sute sau mii de oameni disperați, luau calea deșertului.
„Adevărul este, notifică ambasadorul, că aproape șase luni încheiate, din aprilie pînă în octombrie 1915, practic toate drumurile din Asia Mică au fost însuflețite de aceste șiruri, ajunse deja neomenești, de exilați”.
Și, adaugă, faptul că în cele șase luni, atît cît se poate ține o socoteală, în jur de 1.200.000 de oameni au pornit pe drumurile deșertului sirian. Și pe drum, torționarii (inclusiv jandarmii însoțitori) jefuiau și ucideau în chinuri cumplite.
„Plutoane de jandarmi mergeau înainte, anunțînd triburile kurde că li se apropie victimele și pe țăranii turci că, în sfîrșit, se apropie banda pe care o așteptau de atîta timp”. Și începea, de îndată, măcelul.
O pură prostie
Iar cei care supraviețuiau și își continuau drumul mureau cu sutele și miile de sete și de foame. Chiar și atunci cînd ajungeau la un rîu, jandarmii nu-i lăsau să bea apă. Pe soarele încins înfricoșător, armenii arestați mureau cu sutele și miile, neputincioși. Și ambasadorul menționează acuzator:
„Afirmația guvernului otoman că ar fi avut măcar o clipă intenția de a-i deporta pe armeni către „o nouă zonă de reședință” este o pură prostie. Tratamentul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver și Talaat a fost exterminarea armenilor.
Cîți dintre cei exilați către sud, care au călătorit în asemenea condiții revoltătoare, au ajuns la destinație?
Experiențele prin care a trecut un singur asemenea convoi ilustrează cum nu se poate mai bine trecerea de la presupusul plan de deportare la cel de anihilare. Detaliile mi-au fost furnizate direct de către consulul american de la Alep și se află, în prezent, în arhiva Departamentului de Stat de la Washington”.
Adevărata față a Turciei
Și ambasadorul american descrie soarta cîtorva astfel de convoaie de trimiși la exterminare. Spre final mărturisește că „singurul motiv pentru care mi-am propus să povestesc asemenea fapte cumplite este acela că, în lipsa detaliilor, opinia publică anglofonă nu-și poate face o imagine corectă despre adevărata față a Turciei…
Sînt convins că nu a existat episod mai sinistru decît acesta în întreaga istorie a umanității. Marile masacre din trecut pălesc pe lîngă suferințele îndurate de armeni în 1915″.
Ajutoarele financiare venite din America, la cererea ambasadorului, pentru a-i ajuta pe armeni au rămas inutilizabile practic.
Nu mai vrem armeni!
Iar Talaat, unul dintre șefii junilor turci, la protestul ambasadorului american, a primit răspunsul cinic că „politica noastră în privința armenilor este bătută în cuie și că nimic nu ne poate convinge s-o schimbăm. Nu mai vrem armeni în Anatolia – nicăieri”.
Iar oficialitățile germane la Constantinopol au sprijinit acest genocid. Astăzi ceea ce cer armenii este recunoașterea de către turci a acestui genocid făptuit și asumarea lui. Aceștia refuză încăpățînat, socotind un ultragiu la adresa Turciei orice referire la acest abominabil genocid al armenilor din 1915″.
