Primul genocid consemnat în secolul XX va face între 1,2 și 1,5 milioane de victime din rândul populației armene din Imperiul Otoman, cărora li se adaugă peste 250.000 de membri ai comunității de asiro-caldeeni din provinciile orientale și 350.000 de greci pontici.
În primele veacuri ale existenței sale, Imperiul Otoman avea încă în interiorul hotarelor sale o majoritate creștină – slavi, greci, armeni, caucazieni, asirieni…
În Anatolia (centrul Turciei de azi), creștinii reprezentau între 30% și 40% din populație, arată un documentar realizat de Herodote. Aceștia jucau un rol important în comerț și administrație, iar influența lor se întindea până în interiorul palatului Sultanului.
Statutul creștinilor era unul de mâna a doua (li se spunea dhimmis, în araba coranică, adică „protejați” sau „tolerați”): erau obligați să plătească imozite grele; aveau interdicția de a purta arme și a deține cal (se aflau deci în imposibilitatea de a se apăra); nu aveau voie să se plângă de un musulman care îi jefuia sau îi agresa.
Primii sultani, născuți adesea dintr-o mamă creștină, arătau o oarecare bunăvoință față de grecii ortodocși și de armenii monofiziți (aceștia pretindeau că Iisus a avut doar o singură fire, cea divină, spre deosebire de ortodocși care cred că avea două firi, una divină și alta umană).
Armenii erau grupați mai ales în Armenia, la poalele Caucazului, primul regat din istorie care a adoptat creștinismul ca religie oficială în secolul IV, în timpul regelui Tiridates cel Mare.
Armenii erau majoritari și în Cilicia, o provincie din sud-vestul Asiei Mici, care din acest motiv era numită și „Mica Armenie”. Dar armeni existau și la Constantinopol, în orașele libaneze sau la Ierusalim.
La sfârșitul secolului XIX, Imperiul Otoman număra circa două milioane de armeni, la o populație totală de 36 de milioane de locuitori.
În ciuda unei tentative de modernizare în perioada Tanzimatului (sultanul adolescent Abdul Mejid de numai 16 ani, proclamă în 1839 egalitatea tuturor religiilor, în contradicție cu Coranul, dar va fi forțat să abdice în 1876), Imperiul Otoman intră într-o decadență galopantă.
Sultanul Abdul-Hamid II, umilit la Congresul de la Berlin (1878), când este recunoscută independența României și Serbiei și autonomia Bulgariei și Muntenegrului, duce o politică de ațâțare a urii religioase pentru a-și consolida puterea personală.
Între 1894 și 1896, sultanul ordonă masacrarea unui sfert de milion de armeni care cereau reforme și modernizarea instituțiilor. Turcii au fost ajutați în măcel de kurzi.
La Constantinopol, armenii sunt masacrați în Bazarul cel Mare cu lovituri de baston.
Un milion de armeni sunt deposedași de bunuri și câteva mii sunt convertiți cu forța. Mai multe biserici sunt arse sau transformate în moschei. Numai în iunie 1896, scrie Herodote, în regiunea Van din inima Armeniei istorice, peste 350 de sate sunt rase de pe fața pământului.
Acest „pre-genocid” este totuși ignorat de presa europeană a vremii, Abdul-Hamid (poreclit „Sultanul roșu” pentru sângele vărsat) plătind ziarelor sume mari de bani pentru a ascunde masacrele sub preș.
Abdul-Hamid ambiționează să se prezinte ca liderul spiritual al tuturor musulmanilor din lume (orice asemănare cu Erdogan nu este întâmplătoare) în calitatea sa de calif.
În același timp, sultanul încearcă o apropiere strategică de Wilhelm II al Germaniei.
Nu reușește totuși să împiedice insurecția „Junilor Turci”. Acești tineri ofițeri naționaliști îi reproșează sultanului că lasă Imperiul la cheremul străinilor, arătând prea multă complezență față de arabi.
Pe 27 aprilie 1909, Junii Turci instalează pe tron un nou sultan, Mahomed V, sub supravegherea strânsă a unui Comitet al Uniunii și Progresului, condus de Enver Pașa (27 de ani).
Urmărind să creeze o națiune turcă omogenă din punct de vedere rasial, Junii Turci își înmulțesc atrocitățile contra armenilor din Asia Mică. Pe 1 aprilie 1909, la Adana (Cilicia) se înregistrează între 20.000 și 30.000 de morți.
Junii Turci boicotează afacerile și comerțul grecilor, evreilor și armenilor, mizând pe ura musulmanilor turci, ațâțată de mișcările de emancipare națională din Balcani.
Ei rescriu istoria, ocultând perioada otomană, prea puțin „turcă” pentru gustul lor, dar afirmând că rasa turcă are legături de sânge cu mongolii lui Gingis Han, cu hunii lui Attila și chiar cu hitiții.
Pe 1 noiembrie 1914, Turcia intră în Primul Război Mondial alături de Puterile Centrale – Germania și Austro-Ungaria – împotriva Rusiei, Angliei și Franței.
Suferă o înfrângere grea pe 29 decembrie 1914 și este invadată de ruși. Armata turcă bate în retragere, înmulțindu-și ororile față de minoritățile etnice.
În aceste condiții, Rusia nu are nici o dificultate să-și câștige simpatia armenilor, dar și pe a asiro-caldeenilor în provinciile orientale.
Pe 7 aprilie 1915, orașul Van din estul Turciei se răscoală și proclamă un guvern armean autonom. În același timp, la inițiativa Lordului Amiralității britanice, un anume winston Churchill, franco-britanicii pregătesc debarcarea în Dardanele pentru a ocupa Constantinopolul.
Aceste tulburări militare, sociale și etnice reprezintă peisajul perfect pentru ca Junii Turci să își pună în aplicare planul de eliminare totală a armenilor și asiro-caldeenilor din Asia Mică, pe care o consideră vatra exclusivă a turcilor.
Ministrul de Interne, Talaat Pașa, ordonă asasinarea elitelor armene din capitală. Vine apoi rândul armenilor din șapte provincii orientale (armenii arabi din Liban și Ierusalim sunt cruțați).
Într-o primă etapă, guvernul turc strânge armenii bărbați mai tineri de 20 de ani și de peste 45 de ani, îi deportează din regiunile natale și îi duce în lagăre de exterminare prin muncă silnică.
Obiectivul este deportarea armenilor și a altor creștini din provinciile orientale ale Anatoliei spre Alep și lagărele din deșertul Siriei.
În satele golite de bărbați, autoritățile adună apoi femeile și copiii în convoaie lungi și îi deportează spre Deir-Ez-Zor, pe Eufrat, o zonă pustie (cunoscută până deunăzi drept unul dintre ultimele fiefuri ISIS).
Marșurile lungi se desfășoară sub un soare torid, în condiții îngrozitoare, fără apă, fără hrană, sub amenințarea constantă a atacurilor din partea kurzilor sau cerchezilor. Oamenii mor cu miile.
Supraviețuiesc totuși circa o sută de mii de femei și adolescente (alese dintre cele mai frumoase): acestea sunt răpite de turci sau kurzi pentru a fi vândute ca sclave sau convertite cu forța la islam (din nou: orice asemănare cu ISIS nu este întâmplătoare!).
În septembrie, vine rândul armenilor din Cilicia. Și ei sunt deportați în convoaie lungi spre pustiul Siriei în vagoane de vite și apoi mutați în lagăre de concentrare din zona deșertică, unde se vor stinge departe de ochii opiniei publice occidentale.
În vara lui 2015, dispar două treimi dintre armenii aflați sub suveranitatea otomană.
În ultima fază, guvernul turc decide lichidarea prin toate modurile posibile a 700.000 de nefericiți care au supraviețuit marșurilor morții și se încăpățânau să trăiască în lagărele din Siria.
Iată textul unei telegrame transmise de ministrul Junilor Turci către prefectura orașului Alep:
„Guvernul a decis să distrugă toți armenii care locuiesc în Turcia. Trebuie să se pună capăt existenței lor, oricârât de criminale ar fi măsurile ce trebuie luate. Nu trebuie să se țină cont nici de vârstă, nici de sex. Mustrările de conștiință nu își au locul aici.”
Vor supraviețui doar ccomunitățile de armeni din Smirna, Istanbul și Orientul Apropiat, aflate prea aproape de ochii opiniei publice occidentale.
