Marea epurare a Ministerului Afacerilor Externe. Noii angajaţi, mostră de lipsă de profesionalism și adecvare

 

La 15 noiembrie 1947 s-a petrecut un episod dramatic pentru diplomația română, atunci când a avut loc ultimul val de epurări ale corpului diplomatic, menit să îndepărteze și ultimii diplomați profesioniști, neînregimentați politic, și să definitiveze comunizarea deplină a uneia dintre cele importante instituții de stat.

În acea dimineață porțile ministerului au fost pur și simplu închise diplomaților de carieră din „vechiul regim”, care au fost anunțați că au fost concediați și nu li s-a mai permis intrarea în instituție.

În câteva zile au fost publicate și decretele cu listele celor concediați, cerute de procedura legală.
Studiul documentelor diplomatice românești relevă că impunerea forţată, la 6 martie 1945, a guvernului prosovietic condus de Petru Groza a izolat forţele democratice din România, mai ales că, după un devastator conflict mondial, democraţiile occidentale nu mai găseau resurse pentru apărarea regimului democratic în România.

Cu excepţia protestelor diplomatice, statele occidentale nu dispuneau de mijloace practice de acţiune faţă de instaurarea în forță a noului regim totalitar.

„Democratizarea diplomaţiei”

Preluarea controlului principalelor instituţii ale statului, printre care s-a numărat și Ministerul Afacerilor Externe, a reprezentat una dintre principalele priorităţi ale comuniştilor români, deși „democratizarea” diplomației a întarziat pînă în anii 1946-1947, în principal din cauza necesității pregătirii participării la Conferința de Pace de la Paris.

Diplomații de carieră au fost păstrați până după semnarea Tratatului de Pace, deoarece era nevoie de experiența și relațiile lor profesionale.

În plus, comuniștii nu dispuneau de cadre suficiente, având în vedere că diplomația a fost dintotdeauna un domeniu al competențelor solide și subtilității strategice și discursive, inteligența și celelalte calități native cerute fiind dublate de o solidă cultură generală, profesională și cunoașterea de limbi străine.

Începând cu 1945, în diplomația română și-au făcut apariția oamenii noului regim, cei mai mulți fiind ușor de remarcat prin lipsa de profesionalism și adecvare, compensate prin fidelitatea față de partidul comunist.

 

În memoriile sale, Mihai Beniuc (el însuși trimis de PCR în diplomație) relata situația din Ambasada de la Moscova astfel: „Cei nou-veniți erau în permanență nemulțumiți, nu se subordonau bucuroși relațiilor și regulilor pe care le cere diplomația și care domnesc în întregul corp diplomatic – pe care trebuie să le respecți odată ce ești membru al acestui corp”.

Activitatea Ministerului Afacerilor Externe a fost atent monitorizată de structurile informative controlate îndeaproape de Emil Bodnăraș, s-au întocmit liste cu „prieteni” și „dușmani” ai regimului comunist, dar în final s-a luat decizia îndepărtării tuturor diplomaților de carieră și înlocuirea lor cu reprezentanții de încredere ai „clasei muncitoare”.

Ana Pauker, prima femeie ministru de Externe din lume

Transpunerea în practică a acestei decizii radicale s-a făcut la o săptămână de la învestirea Anei Pauker în funcția de ministru al Afacerilor Străine.

Evenimentul instalării în funcția de ministru de Externe a unei femei, prima ocupantă a acestei demnități din lume, s-a făcut în cadru festiv, la 7 noiembrie 1947.

Epurarea

Până la începutul anului 1948, aproximativ 650 de diplomaţi şi funcţionari administrativi de carieră au fost epuraţi din Ministerul Afacerilor Externe, pe criterii politice, mulţi dintre aceştia fiind apoi arestaţi şi încarceraţi, ca deţinuţi politici.

Diplomaţi de prestigiu internațional au fost obligaţi să părăsească instituţia pe care o slujiseră cu devotament şi profesionalism.
Memorialistul Egon Balaş, el însuşi nou diplomat comunist și viitoare victimă a regimului în care a crezut inițial, scria: “La preluarea ministerului în noiembrie 1947, Ana Pauker dăduse afară toţi vechii experţi “burghezi” pe care i-a înlocuit cu activişti de partid, principalul criteriu de selecţie fiind devotamentul lor politic.

Ca urmare, priceperea profesională era lucru rar în minister; aşa se explică cum cineva ca mine, cu o experienţă redusă şi studii relativ superficiale, ajunsese în numai câteva luni să fie considerat un om a cărui competenţă profesională – spre deosebire de fidelitatea faţă de linia de partid – nimeni nu îndrăznea s-o pună la îndoială”.

Desfiinţarea consulatelor onorifice

Epurarea diplomaţilor şi funcţionarilor de carieră va fi urmată, în perioada februarie–martie 1948, de decizia de desființare a consulatelor onorifice românești din străinătate, precum şi a consulatelor onorifice străine din țară, dublată de izolarea aproape totală prin măsuri polițienești a misiunilor diplomatice străine, aceasta fiind de fapt situația generală din România.

În mod asemănător, misiunile din lumea occidentală ale noii Republici Populare proclamate la 30 decembrie 1947 erau în aceeași situație: “Această autoizolare era uneori atât de desăvârşită, încât ne întrebam dacă activitatea noastră ar fi fost diferită dacă în loc de Paris am fi funcţionat într-o aripă a Ministerului din Bucureşti”!

Arhivele Diplomatice ale MAE român prezintă câteva fotografii de epocă și documente care ilustrează situaţia din epocă.

Parteneri