14 iunie 1940, ocuparea Parisului de către armata germană
Pactul Ribbentrop-Molotov și înțelegerea cu Mussolini i-au permis lui Hitler să își direcționeze toată atenția către inamicul tradițional al Germaniei, și anume Franța. Astfel, după succesul împotriva Norvegiei, armata germană avea cale liberă către Paris.
Chiar dacă planul lui Hitler a fost privit inițial cu neîncredere de către generalii cu experiență, precum von Leeb, von Rundstedt si von Bock, acesta a decis să acționeze pentru a scoate Franța din război, ca mai apoi să își îndrepte atenția către Anglia.
Planul ce urmărea un atac in vestul Europei a purtat denumirea de ”Fall Gelb” și a fost semnat încă de pe data de 9 octombrie 1939, plan ce prevedea trecerea trupelor pe teritoriul Belgiei, Olandei si Luxemburgului. Data la care ar fi trebuit să înceapă a fost cea de 12 noiembrie, însă din cauza condițiilor meteorologice nefavorabile și a unui eveniment nefast germanilor, acesta a fost amânat de mai multe ori, până pe data de 10 mai 1940.
Reluarea planului Schlieffen din Primul Război Mondial
Armata germană era comandată de generalul von Brauchitsch și era împărțită în 3 grupuri de armată. Comandanții menționați mai sus, și anume von Bock, von Rundstedt și von Leeb aveau în subordine grupurile, după cum urmează: grupul plasat cu fața spre Olanda și spre nordul Belgiei era comandat de von Bock, numit Grupul de Armată B, grupul de centru, cel ce era orientat spre zona sudică a Belgiei și spre Luxemburg era sub comanda lui von Rundstedt și purta denumirea de Grupul de Armată A; Grupul de Armată C se afla sub comanda lui von Leeb și a fost cantonat pe frontul Rinului, în fața liniei Maginot. În vederea stabilirii planului de atac asupra Belgiei, s-a dorit o reluare parțială a planului Schlieffen, apoi, dupa ce rezistența belgiană va fi distrusă, vor porni spre fluviul Somme. Generalii Fuhrer-ului au preconizat că armatele belgiene nu pot fi distruse în urma unei singure bătălii și chiar și Hitler și-a dat seama ca îi vor sta în cale o mulțime de obstacole, astfel că a luat în calcul un atac asupra Sedanului, iar Manstein l-a transformat într-un adevărat plan de atac. Acesta, numit Sichelschnitt, în traducere ”lovitura de coasă”, păstrează elemente ale planului Schlieffen, fiind chiar considerat o reelaborare a acestuia
Manstein considera că punctul nevralgic al francezilor este extremitatea nord-vestică a liniei Maginot și că aici ar fi trebuit aplicată violența. Apoi, traversarea Munților Ardeni, cu toate că asta ar fi adus momente extrem de dificile armatei germane, ar fi deschis calea către Paris și spre Marea Mânecii.
În ciuda faptului că acestă ofensivă a Germaniei părea una complicată, structura acesteia era destul de simplă, urmărind spargerea defensivei belgiene și atragerea francezilor pe teritoriul belgian și olandez, apoi urma un atac în Ardeni cu scopul de a distruge linia francezilor de pe Meuse și spre a înainta spre Marea Mânecii, în vederea distrugerii Aliaților.
Parisul este evacuat pe 10 iunie 1940
După aceste evenimente a urmat bătălia de pe Somme, în urma căreia francezii au fost înfrânți definitiv. Aceasta a început pe 5 iunie, fiind o confruntare între armatele germane ale lui von Bock și cele franceze ale lui Weygand. Peste 5 zile, pe 10 iunie, Mussolini decide să intre în război de partea lui Hitler, francezii primind, astfel, o grea lovitură din partea italienilor. Pe 10 iunie, guvernul francez evacuează Parisul, iar pe 14 iunie primele trupe germane au intrat în capitala franceză, la mai puţin de o lună după începerea campaniei. Inamicul nu a întâmpinat nicio rezistenţă, trupele franceze retrăgându-se pentru a evita o luptă violentă şi distrugerea totală a Parisului.
Pe 17 iunie, mareșalul Petain a susținut în fața trupelor să luptele trebuie să înceteze.
Franța a fost împărțită în zona de ocupație germană în nord și vest și „zona liberă” din sud. Ambele zone se aflau la nivel oficial sub autoritatea noului stat francez, care a devenit mai târziu cunoscut ca „Regimul de la Vichy”, și care îl avea în frunte pe mareșalul Pétain.
