Evenimentul Istoric > Articole online > Istoria universală > Ziua în care a murit ultimul împărat din Europa
Articole online

Ziua în care a murit ultimul împărat din Europa

Wilhelm al II-lea, ultimul împărat al Germaniei, a murit pe 4 iunie 1941, la Doorn, unde a fost şi înmormântat.

Considerat unul dintre principalii responsabili pentru izbucnirea Primului Război Mondial, Wilhelm al II-lea, rege al Prusiei şi împărat al Germaniei (1888-1918), s-a născut la Berlin la 27 ianuarie 1859, fiind fiul cel mare al prinţului moştenitor Frederick (mai târziu împăratul Frederick al III-lea) şi al prinţesei Victoria, fiica cea mare a reginei Victoria a Marii Britanii.

A fost educat la Gimnaziul din Kassel şi la Universitatea din Bonn. Prinţul Friedrich Wilhelm Viktor Albert s-a căsătorit, în 1881, cu Augusta Victoria, ducesă de Schleswig-Holstein, cu care a avut şapte copii, şase băieţi şi o fată.

Încoronarea

După moartea lui Wilhelm I (rege al Prusiei, 1861-1888; primul împărat german, 1871-1888), fiul său Frederick al III-lea i-a urmat la tron. Acesta a domnit doar trei luni, murind pe fondul unei boli necruţătoare. În urma morţii tatălui său, la 15 iunie 1888, Wilhelm al II-lea a fost încoronat împărat al Germaniei şi rege al Prusiei.

Ofiţer de carieră, Wilhelm al II-lea a guvernat bazându-se, în special, pe formaţia sa ofiţerească pentru a transforma Germania într-o mare putere şi a extinde cât mai mult posesiunile coloniale ale statului german.

Primii ani de domnie au fost marcaţi de personalitatea puternică a cancelarului Otto von Bismarck.

În plan intern, amiralul Alfred von Tirpitz a fost încurajat să întărească flota germană, fapt realizat prin Actele navale din 1897 şi 1900, pe fondul unei dezvoltări rapide a industriei, şi în contextul în care Marea Britanie şi Germania îşi disputau controlul mărilor.

Totodată, a fost forţată schimbarea poziţiilor Franţei în Maroc, în contextul împărţirii Africii între Franţa, Marea Britanie şi Germania.

Welt Politik

Pe plan extern, Wilhelm al II-lea a încercat să se impună în relaţiile internaţionale prin Welt Politik, o politică care promova Germania drept principala putere mondială, într-un moment în care conflictul dintre imperiile austro-ungar şi cel rus pentru controlul Balcanilor se intensifica.

Eforturile diplomatice intense, menite să medieze conflictul austro-sârb, au eşuat în faţa acţiunilor agresive ale Germaniei şi Rusiei.

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand, moştenitorul tronului austro-ungar, de către un naţionalist sârb, pe 28 iunie 1914, la Sarajevo a fost pretextul care a dus la izbucnirea Primului Război Mondial.

În acest context, Wilhelm al II-lea i-a asigurat pe austrieci de sprijinul Germaniei, chiar dacă acţiunea împotriva Serbiei l-a adus în conflict cu Rusia.

La 28 iulie 1914, Imperiul Austro-ungar ataca Serbia, câteva zile mai târziu intra de partea Serbiei şi aliatul ei istoric Imperiul Ţarist, apoi la 1 august Germania, aliata Austro-Ungariei, declara război Rusiei şi Franţei şi invada Belgia.

Dictatura militară și abdicarea

Wilhelm al II-lea a fost comandantul suprem al armatei germane pe toată durata Marelui Război.

Însă, din 1916, nu a mai luat hotărâri, predând conducerea liderilor militari, generalii Paul von Hindenburg (1847-1934) şi Erich Ludendorff (1865-1937), care în ultimii ani ai războiului au instaurat dictatura militară.

Înfrângerea armatei germane aflată sub comanda supremă a lui Erich Ludendorff a declanşat o criză politică.

Încă din luna octombrie 1918, ca o consecinţă a scumpirilor provocate de război, s-au înregistrat în Germania o serie de tulburări soldate cu ciocniri cu forţele poliţieneşti, precum şi cu arestări.

La 2 noiembrie 1918, la ordinul cancelarului Max von Baden, ministrul de externe i-a cerut împăratului să abdice.

A izbucnit revolta marinarilor din portul Kiel, care s-a extins apoi în Bremen, Lübeck, Hamburg, Rostock.

S-au format „concesii ale muncitorilor şi soldaţilor”, care au preluat puterea civilă şi militară şi au reclamat încetarea imediată a războiului, abdicarea împăratului, eliberarea deţinuţilor politici, dreptul general de vot, libertatea presei.

La Berlin, revolta a izbucnit la 9 noiembrie, iar urmările acesteia pe plan politic au fost dintre cele mai importante.

Luate cu asalt, toate instituţiile din Berlin au căzut în mâna revoluţionarilor.

În aceeaşi zi, cancelarul Germaniei a anunţat abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, precum şi demisia guvernului şi formarea unui guvern nou, al social-democraţilor, condus de prinţul Friederich Ebert.

Acest fapt a determinat căderea monarhiei, în 1919 fiind proclamată Republica de la Weimar (1919-1933), prima democraţie parlamentară din istoria Germaniei.

Fostul împărat s-a refugiat în Olanda, la 10 noiembrie 1918, regina Wilhelmina (1880-1962) refuzând extrădarea acestuia, se arată pe Agerpres.

Registration

Aici iti poti reseta parola