Vremea când noi le vindeam turcilor din Istanbul pastramă, ca azi ei nouă șaorma

 

Cronicarul turc Evliia Efendi, care a trait în secolul al XVII-lea, a călătorit mult în țările apusene și ne-a lăsat mărturii și despre Țările Române.

A făcut parte din armata care a asediat și cucerit cetatea Oradea Mare în anii 1659-1660, sub comanda lui Sidi Ali Pașa. Evliia a primit cu acea ocazie douăzeci de prizoniei ca pradă de război.

Despre ținuturile locuite de români, el a lăsat următoarele mărturii:

Provincia Timișoara conținea șase sangeacuri (districte), 109 ziamete (comune) și 1.090 timare (feude sau moșii date cu condiția de a servi în armata de călăreți).

Ardealul plătea anual haraciul de 3.000 de pungi, la fel ca Muntenia și Moldova.

Haraciul de 1.000 de pungi

Locuitorii provinciei Oradea Mare, fiind toți necredincioși, dădeau haraciul șefilor maghiari, care-l trimiteau la Stambul.

În timpul sultanului Mohammed al IV-lea, Ardealul a fost cucerit de viteazul Seidi Ahmed Pașa și Mihai Apaffy a fost numit voievod sub condiția de a plăti anual haraciul de 1.000 de pungi, pe lângă alte daruri.

Populația era compusă din ardeleni, secui și saxoni, care au fost totdeauna ostili guvernului turc.

Principatele necredincioase ale Munteniei și Moldovei erau cârmuite de voievozi numiți de guvernul turc și plăteau un haraci de 2.000 de pungi. Erau socotite ca făcând parte din Pașalâcul Silistrei.

Mocanii cei bogați

Mocanii era negustori mari și bogați, care aveau sediul în Moldova, Muntenia, Cavala, Salonic-Tricala, Moreia, Anatolia și Turcomania. Ei posedau multe sute de mii de oi.

Negustorii de pastrămi erau în număr de 600 la Constantinopol, cei mai mulți fiind necredincioși din Moldova și Muntenia.

Mierea din Muntenia, Moldova, Ardeal și Banat era foarte vestită și exportată în toate țările. Negustorii culegeau mierea de acolo și o duceau în mii de butoaie la Constantinopol. Mierea din Moldova și din Candia era cea mai limpede și cea mai curată, fiind ca muselina albă.

Săpun alb se fabrica la Silistra, la Nicopole și la Vidin, mirosea însă urât, fiind făcut cu grăsime de oaie.

Sursa: C.J. Karadja, Un istoric turc despre noi