E cunoscut apoi un alt vraci, tot italian, Matteo da Murano, adus în țară de Ștefan cel Mare spre a îngriji în mod particular suferințele și rănile căpătate de Domnitor în războaiele sale.
De un Doftor Fotachis, grec, medic particular al lui Grigore Al. Ghica Decapitatul, se pomenește în unele documente. Prin actele de la 1782 se vorbește de un vraci italian Felice Bartolozzi, venit din Florența, care era stimat și protejat de boierii Moldovei, dar care amestecându-se în niște afaceri politice a fost expulzat de domnitorul Moruzi pe nepusă masă.
Tot în veacul al XVIII-lea se mai cunosc câțiva medici, dintre care un alt italian, Beneveni, și un sas, Lochman.
Alți domnitori, fie pentru trebuința lor, fie pentru a locuitorilor, aduc alți medici de prin țările vecine. În același timp mai vin și vraci nepoftiți, mai mult sau mai puțin inițiați în arta tămăduirii, cu sau fără diplome, ce se puteau obține în școli din străinătate, unde se făceau studii de medicină.
Micile operații chirurgicale, ca luări de sânge, punere de lipitori, de zbanțuri (ventuze), cu și fără sânge, de hărăpsiri (scarificări), scoatere de dinți (uneori cu bucăți de fălci), clistire, ba chiar și îngrijiri de diferite răni, se făceau de obicei de bărbieri, care moșteneau practica din tata în fiu și țineau în dughenele lor totdeauna depozite de lipitori vii, ceaiuri de curățenie și diverse emostatice, ca piatra acră, scorțișoară etc.
Locuitorii știau că puteau să recurgă la acești meseriași ai foarfecii și briciului, care le administrau leacurile lor în mod empiric, după cum îi trăznea fiecăruia prin minte.
În vremea domniei lui Vasile Lupu exista titlul de vraci, care i să dădea oricărui lecuitor de boli ce era recunoscut de cârmuire, dar se vorbea și de doftori, cărora li se spunea și dascăli, adică învățători sau profesori în arta de a tămădui bolile omenești. Aceștia prezentau diplome din străinătate care trebuiau recunoscute de Domnie.
Pe la 1740 a ajuns în Moldova un medic învățat, Johann B.S. Lochman, care a fost angajat ca medic al Curții Domnești. În 1785, când a încetat din viață, la 85 de ani, l-a lăsat moștenitor pe fiul său, Ion Lochman, născut1773. Acesta a început practicarea meseriei prin 1793 și s-a „pensionat” în 1827, când localul farmaciei sale a ars.
