Atât femeia, cât și copiii, trebuiau să asculte de capul familiei, căci altfel se năruia totul.
Erau atunci familii boierești care aveau pretenții feudale. Casele lor erau mici cetăți, un fel de stat în stat. Nici poliția, nici justiția domnească nu îndrăzneau să treacă pragul porții unui Ban sau unui Vornic, spune Ion Ghica. Un asemenea drept nu era scris nicăieri, dar un funcționar care îndrăznea lua urgent bătaie de la argații boierului.
Rebelul boier Dudescu
Astfel, boierul Dudescu se punea uneori chiar împotriva Domnului și închidea porțile, putând să traiască luni întregi, cu familia, cu slugile și cu oamenii casei, între 80 și 100 de suflete, fără să aibă cea mai mica trebuință de cei de afară.
Avea mălai și făină în hambare, cămara gemea de tot felul de băcănii și de sărături, avea robi țigani, croitori, cizmari și franzelari…
Dacă Domnul, fără să fie sprijinit de Țarigrad, dușmănea pe vreun boier, acesta îl înfrunta în mijlocul Bucureștiului.
Alaiul Banului Dumitrache
De pildă, marele Ban Dumitrache Ghica nu mergea la curtea Domnului fanariot fără să fie urmat de un șir de 40-50 de trăsuri, în care se aflau oamenii și prietenii lui.
În asemenea împrejurări autoritatea părintească se afirma ca o necesitate imperioasă. Tinerii boieri, flăcăiandrii de la sfârșitul studiilor și așa zișii „feciori de curte”, de la începutul secolului al XIX-lea nu puteau fi decât niște fii foarte respectuoși. Toți copiii, era obiceiul, ca seara înainte de culcare, să sărute mâna tatălui.
Viața jupâneselor
Jupânițele care participau la viața publică erau rare. Jupânesele duceau o viață casnică. Fata muncea înainte de măritiș, apoi făcea același lucru ca nevastă. Fie ca domniță, ori ca jupâniță, făcea pânză, broda și cosea:
Cămăsuța nunului
Sangulia mirelui
Gulerașul vornicului
Și basmaua taică-său
Toate astea le pregătise pe cand era fată.
Ca nevastă:
Domana bună curților
Stăpâna argaților
Chelăreasa banilor
Stăpâna averilor
Femeia avea tot atâta independență ca și copiii.
La rându-i, boierul român, oricât de mare era curtea lui, nu putea să iasă din țară decât cu învoirea Domnului, care se amesteca și în alte hotărâri intime de familie. Din această pricină au fost puțini români care au trecut granițele. Abia în secololul următor tinerele odrasle boierești au început să plece, mai ales la Paris.
Safta Ipsilanti (foto)
Cum arătau cucoanele putem vedea din portretul în ulei al Saftei Ipsilanti, soția lui Constantin Vodă Ipsilanti, de la finele veacului al XVIII-lea.
Doamna e gătită cu bogate juvaiericale, are sprâncene groase și apropiate între ele, cum se considerau frumoase atunci.
În acele vremuri apăruseră „Coconul și feciorul de curte”, tânărul îmbrăcat în antereu lung, ce-i da aspect de cucoană, și cu ișlic greu pe cap, ce nu-i permitea să fie sprinten. Acești tineri se plimbau, cu un bețișor subțire în mână, pe Podul Beilicului, actuala Cale Șerban Vodă, ulița principală a alaiurilor domnești care veneau de la mănăstirea Văcărești spre Curtea Domnească.
