În 27 iulie 1921, chirurg canadian de 29 de ani Frederick Banting şi Charles Best, care tocmai îşi terminase, la 22 de ani, licenţa în fiziologie şi biochimie la Universitatea din Toronto, au reuşit să izoleze hormonul numit insulină pe câini, lucrând în laboratoarele Universităţii din Toronto.
Ideea a aparţinut lui Frederick Banting, care devenise profund interesat de diabet.
În 31 octombrie 1920, în timp ce lua notiţe despre un articol al medicului Moses Barron pentru o viitoare prelegere despre pancreas, Banting a avut ideea, care i-a schimba viaţa.
Banting l-a abordat mai întâi pe FG Miller, cercetător medical la Universitatea Western Ontario, iar acesta l-a trimis la unul dintre principalii specialişti în metabolismul glucidelor: profesorul de fiziologie, John James Rickard Macleod, pe atunci la Universitatea din Toronto.
Deşi sceptic cu privire la procedura lui Banting, Macleod a aranjat ca tânărul chirurg să aibă un spaţiu în laboratorul departamentului de fiziologie, câini (folosiţi ca subiecţi experimentali) şi un asistent.
Extractul
Lucrând în laboratorul Universităţii din Toronto, în vara anului 1921, Frederick Banting şi Charles Best au reuşit să obţină un extract pancreatic care avea caracteristici antidiabetice.
Ei au reuşit să testeze cu succes extractul lor pe câini diabetici.
Observaţiile şi calculele din experimente au fost înregistrate într-o serie de caiete de către cei doi, caietele descriind, de asemenea, şi numeroasele dificultăţi întâmpinate în realizarea experimentelor din acea vară.
Prelegerea publică
După câteva luni, profesorul J.J.R. MacLeod şi-a pus întreaga echipă de cercetare să lucreze la producerea şi purificarea insulinei.
Macleod a continuat să supravegheze cercetările şi, în noiembrie 1921, a sugerat ca Banting şi Best să prezinte constatările lor preliminare Clubului Jurnalului Fiziologic al Universităţii din Toronto, potrivit insulin.library.utoronto.ca, citat de Agerpres.
La 30 decembrie, Banting a susţinut prima sa prelegere publică, intitulată „Influenţele benefice ale anumitor extracte pancreatice asupra diabetului pancreatic”, în faţa unei audienţe formată de oameni de ştiinţă importanţi.
J.B. Collip s-a alăturat echipei în decembrie 1921 şi, cu ajutorul expertizei sale tehnice, au reuşit să purifice insulina pentru a o folosi la pacienţii diabetici.
Cercetări suplimentare au arătat, de exemplu, că extractul funcţiona atunci când era administrat intravenos, dar nu şi atunci când era administrat pe cale orală sau rectală, şi că alte extracte de ţesut nu aveau un efect similar.
Primul diabetic tratat
Planurile pentru tratamentul cu insulină pentru oameni au fost repede puse în aplicare.
În continuare, au extras insulină din pancreasul unor bovine din abatoare. La 23 ianuarie 1922, prima persoană care a primit o injecţie de insulină ca tratament pentru diabet a fost Leonard Thompson, în vârstă de 14 ani. Diabetul adolescentului s-a ameliorat rapid.
Vestea s-a răspândit în întreaga lume, dând o speranţă imediată multor diabetici, care mai aveau puţin de trăit.
A urmat o căutare frenetică a insulinei. Unii pacienţi aflaţi în comă diabetică şi-au revenit după tratamentul cu insulin.
Nașul Sharpey-Schafer
Insulina este un hormon peptidic, produs şi eliberat de celulele beta ale insulelor pancreatice (Langerhans), care reglează fin metabolismul glucidelor, grăsimilor şi proteinelor inducând absorbţia glucozei din sânge în celulele grase, hepatice şi musculare scheletice. Sir Edward Albert Sharpey-Schafer (1850-1935), un fiziolog englez, a dat numele de insulină acestui hormon.
În 1910 şi mai târziu în 1916, la Londra, a descris faptul că insulele pancreatice sunt capabile să secrete o substanţă capabilă să controleze metabolismul glucozei, pe care a denumit-o „insulin”, de la latinescul „insula” (insulă), cu referire la insulele Langherans.
În 1923, insulina a devenit disponibilă pe scară largă, iar Banting şi Macleod au primit Premiului Nobel pentru Fiziologie sau Medicină „pentru descoperirea insulinei”.
