Toți sunt obezi, deși cea mică republică de pe glob a ajuns în pragul sărăciei

 

Nu vă grăbiți să considerați că este vorba despre Vatican sau Monaco. Acestea nu sunt republici. La 31 ianuarie 1968 a luat naștere cea mai mică republică de pe fața pământului. În urmă cu 52 de ani, Nauru își câștiga independența.

Insula se află în Oceanul Pacific, fiind cel mai sud-estic punct al Microneziei. Are doar 21,3 kilometri pătrați, însă a fost înzestrată cu resurse naturale care au transformat-o la scurt timp după independență într-unul dintre cele mai bogate state de pe glob.

Evident, doar dacă luăm în considerare Produsul Intern Brut (PIB) pe cap de locuitor.

Doar două state independente sunt mai mici decât Nauru: Vatican și Monaco. Nauru are mai puțin de 10.000 de locuitori, în timp ce Vaticanul puțin peste 800, dar Monaco se mândrește cu peste 35.000 de cetățeni.

Principala sursă de venit sunt exporturile depozitelor de fosfat. În ciuda avertismentelor experților, autoritățile locale au continuat exporturile masive, astfel că la începutul anilor 2000 rezervele de fosfat au fost consumate.

Încasările au scăzut dramatic, iar oamenii au ajuns în pragul sărăciei. Guvernul local a încercat să atragă bănci și să transforme insula într-un paradis fiscal, însă toate încercările au fost sortite eșecului.

Parlamentul unicameral din Nauru este compus astăzi doar din 19 membri. Unul dintre ei este ales președinte și își formează un cabinet de 5-6 persoane. Nu există partide politice, doar candidați independenți.

Nauru este membru al ONU, iar din 2016 a aderat la Fondul Monetar Internațional (FMI). Țara nu are armată, doar câteva secții de poliție, formate din civili.

Istoria insulei

Insula ar fi fost locuită de cel puțin 3000 de ani, fiind atestată existența a 12 triburi. Fiecare dintre ele a primit o stea pe steagul republicii. Insula a fost descoperită de britanici în 1798.

Importul de arme de foc a declanșat peste un secol un război civil pe insulă, între cei care îl susțineau pe regele Auweyida și cei care doreau debarcarea sa. Războiul de 10 ani s-a încheiat în 1888, când insula a devenit oficial o colonie a Germaniei.

Nemții au descoperit rezervele de fosfat în 1900 și au început exploatările. Exporturile au fost intensificate în 1906. În timpul Primului Război Mondial, insula a fost cucerită de trupele australiene.

În 1919, Marea Britanie, Australia și Noua Zeelandă au convenit să creeze o companie care să exploateze resursele de fosfat.

În 1923, Liga Națiunilor a oferit Australiei un mandate de administrare a insulei, Marea Britanie și Noua Zeelandă devenind co-administratori.

La izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, minele de fosfat și depozitele de petrol au fost bombardate de vase de luptă germane.

Insula a fost ocupată în 1942 de trupele japoneze. 1200 de locuitori din Nauru au fost deportați în lagăre de muncă.

Insula a fost eliberată de trupele australiene abia în 1945. Un an mai târziu, cei 737 de cetățeni ai insulei Nauru, aflați în viață în captivitate japoneză, au fost repatriați.

În 1947, insula a fost încredințată în mod egal Marii Britanii, Australiei și Noii Zeelande. În 1962, cele trei administrații au luat în calcul transferul tuturor cetățenilor din Nauru pe o altă insulă. Populația locală a refuzat, iar insula a fost abandonată de cele trei mari puteri în 1966, devenind independentă în 1968.

În 1989, Nauru a reclamat Australia la Curtea Internațională de Justiție pentru prejudiciile iremediabile cauzate mediului de modul în care a fost exploatat fosfatul sub mandat australian.

Ea a inceput să fie activă și pe plan diplomatic. În 2002 a acceptat 130 de milioane de dolari în schimbul relațiilor diplomatice cu China, în 2008 a recunoscut Kosovo, iar în 2009 a recunoscut Abhazia și Osetia de Sud, în schimbul unui ajutor umanitar de 50 de milioane de dolari din partea Rusiei.

De-a lungul anilor, insula s-a bucurat de ajutor financiar umanitar substanțial din partea Australiei. În schimbul sprijinului financiar, Nauru a permis Australiei să deschidă și să întrețină lagăre de refugiați pe insulă. Ultimul lagăr ar fi fost închis oficial abia în 2008.

După închiderea minelor, populația de pe insulă s-a diminuat cu aproape 20%, mulți mineri revenind în țările lor de origine, majoritatea în Kiribati și Tuvalu.

Pe insulă au rămas 8% europeni și tot 8% chinezi. Locuitorii de pe insulă sunt creștini, o treime fiind membri ai bisericii congraționiste din Nauru, iar o altă treime fiind catolici.

Cea mai mare catastrofă din istoria republicii este considerată gripa din 1920 care a curmat viața a aproape 20% din populația insulei.

Problema actuală cea mai gravă pe insulă este obezitatea, care generează diabet. Aproape 72% din populație suferă de obezitate, cea mai mare rată de pe glob.

Peste 20% dintre adulţii cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani suferă de obezitate. Speranţa de viaţă în medie este de doar 49 de ani la bărbaţi şi 55 pentru femei.