,,Turcia europeană” sau ,,Balcani”?
Însă până la a deveni un etalon pentru neorânduială, înapoiere, sărăcie, violență și conflict, teritoriul care azi e cunoscut îndeobște drept Balcani și care ,,găzduiește” statele care și-au câștigat, treptat, independența față de Imperiul Otoman, Balcanii nu erau denumiți Balcani, ci ,,Turcia europeană”. Inițial, ,,Balcanul” era o altă denumire pentru muntele Haemus. Atunci când se vorbea despre teritoriile stăpânite de Poartă în Europa, referința ,,Balcani” era foarte rar folosită în secolul XIX. De altfel, în la începutul secolului cunoașterea ținuturilor balcanice era cel puțin săracă.
Odată cu apariția statelor naționale, Grecia, Bulgaria, Serbia, România ș.a., termenul de ,,Turcia europeană” a fost treptat înlocuit cu cel de Balcani, un rol important în răspândirea acestei denumiri jucându-l jurnaliștii, călătorii și propagandiștii veniți în noile state. Abia în 1912 termenul era împământenit. Însă ,,Balcanii” nu au fost așa cum se așteptau vest-europenii după eliberarea de sub ,,jugul” otoman, ba dimpotrivă.
Susținând mișcările de eliberare ale popoarelor din Balcani, occidentalii nu au prevăzut că dispariția stăpânirii Porții va duce la fragmentarea teritoriilor și va genera conflicte de o asemenea amploare între populații care au trăit relativ pașnic de-a lungul istoriei sub otomani. Dacă în Italia și Germania ascensiunea curentului naționalist a creat state puternice, în Balcani noile state erau, în cea mai mare parte, instabile, mici, conflictuale, lipsite de organizare, de structuri clare, intolerante.
În general, popoarele din Balcani sunt văzute de occidentali ca niște europeni, dar nu cu drepturi depline, în orice caz nu pe aceeași treaptă de ,,europenitate”, căci dominația otomană le-a întrerupt vreme de secole parcursul în zona Europei creștine. De vreme ce Imperiul otoman era o monarhie cu tradiții, istorie și cultura diferite de populațiile balcanice, acestea nu au putut fi integrate, dar, în același timp, stăpânirea musulmană le-a și împiedicat de la a participa la istoria europeană.
Astfel se înțelege de ce, după cucerirea independenței și crearea statelor naționale pe ruinele Sublimei Porți, intelectualii au căutat originile popoarelor lor undeva în lumea antică sau în trecutul medieval, sărind peste perioada stăpânirii otomane, care nu reprezenta decât un hiatus în istoria poporului, o perioadă neagră care nu a modificat cu nimic populația. Pentru a face parte din Europa, istoriografia statelor naționale din Balcani a insistat asupra rezistenței antiotomane, crezând că astfel va face parte din istoria europeană înțeleasă astfel de vestici, care, de altfel, au fost nici ei lipsiți de colaborări cu otomanii, în 1525 regele Franței, Francis I, semnând pacea cu Soliman Magnificul.
