Aversiunea Consiliului Suprem Aliat împotriva României, manifestată în această a doua perioadă a lui 1919, s-a datorat, în egală măsură, refuzului guvernului de la Bucureşti de a semna tratatul de pace cu Austria, care, mai ales prin articolul 60, îi aducea grave prejudicii independenței și suveranității naționale, cât și neacceptării pretențiilor acelorași cercuri americane de a obține poziții cheie în economia românească”.
Aceste cauze principale au determinat, alături de evoluţiile tensionate din Ungaria, inclusiv după retragerea armatei române din Capitală, în noiembrie 1919 („teroarea albă, guvernul Arhiducelui Iosif, etc), amânarea încheierii păcii cu Ungaria.
Relaţiile încordate între România şi Marile Puteri Aliate din vara şi toamna anului 1919, chiar şi după demisia lui Ion I.C. Brătianu în 12 septembrie, au continuat să se manifeste cu intensităţi diverse, totuşi, până la instalarea noului guvern Alexandru Vaida-Voevod (5 decembrie 1919).
„Politica de rezistenţă” de până atunci a Bucureştilor, dezvoltată cu „insistenţă şi sârguinţă”, avea să facă loc unei abile „diplomaţii a compromisului”, acceptată de ambele părţi, prin care, fără a se eluda interesul naţional fundamental, se va ajunge în cele din urmă la finalizarea păcii. Iar în cadrul acestui întortocheat proces puterea armată a României, rolul ei în balanţa strategică zonală au constituit unul din argumentele forte în negocierile continuate la Paris şi Londra.
Considerată drept una din cele mai strălucite pagini din istoria neamului românesc, lupta pentru apărarea Statului naţional întregit la 1 Decembrie 1918 şi recunoaşterea sa pe plan internaţional desfăşurată deopotrivă pe plan diplomatic şi militar, în cadrul căreia aşa cum am evidenţiat rolul armatei române a fost hotărâtor, s-a încheiat cu semnarea tratatelor de pace, în cadrul cărora Tratatul de la Trianon-Versailles din 4 iunie 1920 a consemnat în plan juridic şi moral o victorie decisivă în afirmarea drepturilor şi demnităţii românilor în conştiinţa umanităţii.”
Dumitru Preda
