Războiul româno-ungar s-a desfășurat în două faze. Cea dintâi a cuprins, la rândul ei, două momente distincte: ofensiva ungară, între 20 și 23 iulie, și contraofensiva română, între 24 și 27 iulie. Cea de-a doua a debutat cu o etapă pregătitoare (27-30 iulie), pentru ca la 30 iulie să se producă forțarea Tisei de către armata română, continuată cu operația de urmărire (cca 105 km) prin lupte pe teritoriul ungar (31 iulie-4 august) și ocuparea Budapestei. Guvernul Garbai-Kun nu s-a așteptat ca armata română să-și continue ofensiva spre Budapesta. Se credea că, la fel ca în luna mai 1919, trupele române se vor opri și își vor reorganiza dispozitivul de apărare pe aliniamentul Tisei.
Dar, atât timp cât cercurile politice conducătoare ungare continuau să nu recunoască explicit hotărârea Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, de unire a Transilvaniei cu România, și recurgeau la forța armelor pentru a se opune împlinirii acestei decizii luate în mod democratic, oprirea forțelor române pe Tisa ar fi fost o greșeală.
În consecință, Înaltul Comandament român a hotărât forțarea Tisei și urmărirea armatei ungare până la capitulare. Numai astfel se putea stinge focarul de război din central Europei care pusese în pericol integritatea teritorială a României și pacea în această parte a continentului. Oportunitatea acestei acțiuni a fost recunoscută și de Aliați.
Armata Roșie ungară a fost pulverizată de Armata Română
Importanța deosebită pe care cercurile conducătoare ale României au acordat-o acțiunilor armatei române pentru forțarea Tisei și urmărirea trupelor ungare spre Budapesta a fost pusă în evidență de însuși faptul că Regele Ferdinand I, Regina Maria, precum și Primul Ministru Ion I.C. Brătianu au fost prezenți în acele zile pe front.
Succesul repurtat a fost remarcabil, Armata Roșie ungară fiind practic destrămată, dezastrul militar având consecințe imediate în plan politic. În cursul zilei de 1 august cabinetul Garbai-Kun şi-a depus mandatul, în locul lui fiind format un guvern de nuanță social-democratică, în frunte cu Peidl Gyula.
La 4 august, ora 18,00, generalul Mărdărescu, comandantul trupelor din Transilvania, primea în mod solemn, pe bulevardul Andrássy, defilarea trupelor sale. Frank Rattigan, însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii la București, raporta la 6 august 1919 către Foreign Office: „Sunt informat că trupele române la intrarea în Budapesta au fost primite, dacă nu cu entuziasm, în orice caz cu o aparentă satisfacție de populația ungară”. Satisfacție datorată, desigur, căderii regimului comunist. „La Budapesta – avea să sublinieze savantul N. Iorga – n-am căutat să jignim mândria acestui popor adesea legat în istorie cu al nostru […], ci am afirmat dreptul nostru asupra Ardealului, unde naţia noastră se sprijină pe vechimea de locuinţă, pe preponderenţa numerică, pe necesitatea geograficăă şi mai ales pe voinţa liber exprimată a majorităţii locuitorilor săi, azi cetăţeni egal îndreptăţiţi ai statului român”.
Budapesta sub opinca românească
