Tratatul de la Amsterdam
Titlul V al tratatului privea așa-numitele sarcini umanitare, de salvare, de pace și de criză. Ceea a voia să întreprindă ONU era reconstrucția unei țări răvășite de conflict intern. La Amsterdam apar lucruri cu adevărat novatoare, cum ar fi prevederi cu privire la respectarea drepturilor omului. O țară, odată cu intrarea în vigoare a tratatului, putea fi sancționata dacă nu erau respectate drepturile omului.
Pentru a putea fi aplicate măsurile necesare respectării drepturilor omului, erau necesari doi pași: mai întâi, constatarea, care presupunea întrunirea Consiliului unde decizia era luată în unanimitate la propunerea unei treimi din țări sau la propunerea Comisiei. Atunci, Consiliul, prin majoritate calificată, putea lua decizia de a sancționa țara vizată. Tot acum se înființează instituția secretarului general al Consiliului care deține și funcțiile de înalt reprezentant pentru politica externă și de securitate.
Modul în care se iau decizii în Consiliu cu privire la operațiunile de tip Petersberg merită atenție. Aceste decizii se iau sub titlul V al Tratatului de la Maastricht, potrivit căruia decizia trebuie luată în Consiliu în unanimitate. S-a introdus odată cu Tratatul de la Amsterdam și conceptul de abținere. Dar abținerea nu blochează demararea procesului de gestiune. Prin acest concept țara nu va fi implicată, dar nici nu va bloca gestiunea, realizându-se o fluidizare a sistemului. Dacă se abțin mai multe state, iar numărul de voturi însumat atinge o treime din pragul necesar trecerii unei decizii prin majoritatea calificată. atunci gestiunea e blocată.
În sistemul comunitar a existat preocuparea ca Uniunea Europeană să-și poată asuma sarcini de tip Petersburg în mod autonom. Principiul care ar fi stat la baza acestor acțiuni ar fi fost cel al transferului de capabilități de la NATO la UEO. Transferul de capabilități către UE are la bază decizia luată la nivel NATO în 1999 la Washington pentru sarcini de tip Petersberg.
În 1996, la Berlin, s-a luat decizia pentru a realiza un astfel de transfer de capabilități, însă pentru Uniunea Europei Occidentale. UE vrea să facă operațiuni de tip Petersberg autonom. Până la ieșirea Marii Britanii din UE, marile puteri militare ale uniunii erau Franța și Regatul Unit, de aceea era nevoie de o înțelegere, ceea ce se întâmpla prin Întâlnirea de la Saint-Malo din 1998, întâlnire dintre premierul britanic Tony Blair si președintele francez Jacques Chirac, unde Se hotărăște ca UE să facă gestiune de criză fără capabilități NATO.
