Țara din Occident cu cel mai mare partid comunist după cel de-al Doilea Război Mondial și apariția „eurocomunismului”
În 1946, muncitorii industriali reprezentau mai mult de jumătate, iar o treime proveneau din Toscana. Se simțeau atrași de nordul industrializat, cu atât mai mult cât vedeau în PCI un instrument de regenerare naționala. Unii intelectuali, precum Cesare Pavese, Elio Vittorini se înscriseseră în PCI încă din perioada de clandestinitate, alții precum Italo Calvino s-au convertit pe parcurs în timpul Rezistenței partizane.
Un succes imens l-au datorat participării în mișcarea de Rezistență, mișcare de eliberare de sub ocupația germană, care a a durat 20 de luni și care a început imediat după armistițiul din 8 septembrie 1943 și s-a terminat în primele zile ale lui mai 1945, Mișcarea se naște într-o maniera spontană și dezorganizată, numărul celor care au luptat ridicându-se la peste 200.000, organizați în brigăzi cu 9000 de oameni. Comuniștii dominau cu 70% Brigăzile Garibaldine, socialiștii, Brigăzile Matteoti și Brigazile Giustizia e Liberta.
PCI participă în guvernul de uniune naționala, promovează așa-numita revoluție pacifistă: evitarea unei insurecții revoluționare pentru a cuceri puterea care ar fi provocat imediat intervenția anglo-americană. Cucerirea puterii prin instrumentele statului era ideea pe care marșau comuniștii italieni, ca primă fază fiind colaborarea în cadrul coaliție. Intrarea în guvern a pus capăt izolării politice, i-a asigurat legalitatea și a creat condițiile ca partidul să se transforme într-un partid de masă.
Eurocomunismul este termen inventat de spanioli la o întâlnire a comuniștilor italieni, francezi și spanioli din noiembrie 1975, când comuniștii spanioli au reintrat pe scena politică după moartea lui Franco. Eseul lui Santiago Carillo „Eurocomunsimul și statul” din 1977 și reuniunea de la Madrid au însemnat actul de naștere al acestei noi ideologii. În iulie 1976, a avut loc primul experiment de colaborare cu comuniști, guvernul Andreotti format din creștindemocrați, oferind comuniștilor doar conducerea unor agenții.
Berliguer a respins ideea unei coaliții de stânga cu Partidul Socialist temându-se că aceasta ar fi putut radicaliza dreapta. Era prudent și nu dorea sa atragă ostilitatea Statelor Unite care se temeau de ascensiunea comuniștilor în Italia, preferând să intre într-o alianța neoficială cu Partidul Creștin-Democrat până la asasinarea lui Aldo Moro.
