Supărarea ultimului colăcar. România pierdută

 

De peste 30 de ani, Fănică Cristia din Păulești-Vrancea, a cărui meserie este electrician auto, are o ocupaţie de weekend mai puţin obişnuită: recită obiceiurile la nunţi.

Ocupaţia aceasta are şi un nume: colăcar, în alte părţi ale ţării mai fiind cunoscută şi ca vornicel, crainic sau vestitor.

Zona de munte a judeţului Vrancea păstrează tradiţii vechi de sute de ani, iar la Păuleşti, într-unul din satele întemeiate, potrivit legendei, de unul dintre feciorii Babei Vrâncioaia, colăcarul Fănică Cristia este unul dintre localnicii care păstrează cu sfinţenie amintiri ale unor obiceiuri de la nunţi, el dorind ca acestea să nu se piardă „gonite” de modernism.

El îşi aminteşte cu nostalgie de vremurile când nunta avea o semnificaţie aparte atât pentru miri, cât şi pentru întreaga comunitate, când naşii îşi luau rolul în serios, iar sătenii se îmbrăcau în costume populare la nuntă. Şi regretă că acum vremurile au schimbat oamenii şi obiceiurile, sau invers, că oamenii au schimbat vremurile şi obiceiurile.

„Nunta nu mai e ce a fost odată. Înainte, obiceiurile erau frumoase şi mergeai la nuntă din plăcere. Acum, te duci pentru că este vorba de o rudă sau pentru că ai obligaţii.

 Nunta este printre cele mai frumoase dintre obiceiuri, însă puţine s-au mai păstrat în ultimii ani. Nici măcar în timpul comuniştilor obiceiurile la noi nu au fost interzise.

„Timpul a făcut însă ceea ce nu au făcut comuniştii. Tinerii au plecat, majoritatea prin străinătate, nunta nu mai e ceea ce a fost odată”, spune cu regret Fănică Cristia pentru Agerpres.

Veselie generală

„Colăcarul era tocmit şi plătit de naşul mare, de obicei în ziua nunţii. Acesta trebuia să ştie toate obiceiurile şi oraţiile care se făceau în diversele momente ale nunţii.

Duminica, pe la ora 10,00, la casa mirelui se adunau flăcăii şi fetele, surorile de mire şi de mireasă şi alţi nuntaşi. Era o veselie generală, toată lumea cânta şi chiuia.

Surorile de mire şi de mireasă prindeau năframe în pieptul vornicilor. Fiecare fată prindea năframa unui vornic pe care îl îndrăgea, iar vornicul o cinstea cu vin din ploscă, şi nu de puţine ori, dacă şi vornicului respectiv îi plăcea fata, se mai lăsa şi cu câte un pupic, pe obraz sau pe buze.

În tot acest timp lăutarii cântau, iar flăcăii şi fetele se prindeau în sârbe şi hore. Şi îţi era mai mare dragul să îi priveşti. În jurul orei 12,00, vornicii şi mirele plecau la casa naşilor, pentru a-i aduce, cu tot alaiul lor, la nuntă.

Parteneri