Statul și prostituția: Evoluția terminologică și controlul
În ceea ce privește proxenetismul, tot din spațiul francez a fost împrumutat termenul de marșandă, adică o patroană de casă de modă, ceea ce duce inevitabil la asocierea celor doua meserii: cea de model și cea de prostituată. La începutul secolului XIX însă, termenul utilizat pentru a categorisi prostituata, având cea mai apropiată conotație celui de damă publică, era acela de celetnică, de femeie tânără care practica ceastă meserie în hanuri și cârciumi, locuri recunoscute ca spații de desfășurare a prostituției. Ceilalți termeni utilizați pentru a defini prostituata în perioada de început a veacului erau în strânsă legătura sau cu locul desfășurării activității (podăreasă, cârciumăreasă), sau cu tipul de relație existent (posadnică, țiitoare), ultimii doi termeni desemnând amanta sau concubina, o femeie care obține avantaje materiale în detrimentul și prin prejudicierea familiei bărbatului.
Două sunt instituțiile prin care Statul a încercat să controleze fenomenul prostituției: Poliția și serviciul sanitar
Ideea controlului medical pentru prostituate și pentru cei suferinzi de boli venerice apare încă de la începuturile regimului regulamentar, însă ea se materializează abia în 1847-1848, când sunt înființate spitalele „venerice”, a căror denumire este schimbată începând cu 1852 cu cea de județene, după ce se constată că oamenii nu mergeau la spital de rușine. Mai mult decât atât, în aceste spitale erau tratați de acum și bolnavii cronici: „În acest mod, găsind o «umbrelă» pentru toți și toate, statul se ocupa și de ceea ce considera a fi printre prioritățile sale”. Desigur, în cadrul acestor spitale un număr foarte mic de prostituate ajungea, cel mai adesea aduse de Agie. În ciuda existenței regulamentelor sanitare, stricte de altfel în privința supravegherii caselor de toleranță, pericolul îmbolnăvirii a rămas mare, regulile nefiind respectate nici de cei responsabili de aplicarea lor. Decidenții erau conștienți că demersurile erau inutile în condițiile acestei prezențe reduse, de aceea au intensificat controlul și supravegherea „începând cu anul 1855, când autoritățile văzură că, cu toate că s-au înființat spitalele județene, bolile venerice nu vor să se împuțineze”. Desigur, între cele doua instituții nu a existat o colaborare fără cusur. Listele cu damele publice nu concordau adesea. De pildă, în Bucureștiul anului 1860, pe lista medicului-șef figurau 110 dame publice, iar pe lista poliției, 150, fără a pune la socoteală prostituatele clandestine.
Așadar, de-a lungul secolului XIX se constată o implicare tot mai mare a Statului în procesul de sistematizare a prostituției. Desigur, prostituția clandestină s-a practicat în continuare, însă, spre mijlocul secolului, bordelurile au început să concureze ulițele sau târgurile. Legislația privind traficul de persoane, dimensiunea infracțională complementară fenomenului prostituției, nu a existat decât de la sfârșitul veacului, procesul, început cu acceptarea și reglementarea prostituției, dovedindu-se lent, totuși similar (și simultan) celui european.
