Stăpânii mării la care jaful era legal ca vânătoarea

 

Străinul ce afla în antichitate într-un oraș-stat grec nu beneficia de protecție nici pentru viața, nici pentru avutul său.

Pirateria și jaful se făceau sub protecția statelor și erau pentru toate timpurile istoriei grecești o ocupație recunoscută, o instituție care exista în mod legal.

Aristotel socotea jaful un fel de vânătoare, pe care putea s-o practice orice „pater familias”.

Tratatele încheiate de statele grecești se refereau numai la înzestrarea statului cu articole de primă necesitate, mai ales cu cereale.

Niciodată nu se vorbea despre avantajarea comerțului, ci exclusiv despre facilitarea importului de cereal și despre aprovizionarea statului cu articole necesare pentru apărare și construirea corăbiilor.

Tratatele nu serveau nicicând interesele negustorilor din țările respective.

Dreptul celui mai tare

Aristotel, între cele cinci lucruri cu privire la care conducătorii statului trebuie să se sfătuiască ,înșiră exportul și importul:

„În ce privește aprovizionarea trebuie să se știe suma și natura cheltuielii, care ajunge pentru oraș, produsele solului care sunt importante, acelea care trebuiesc exportate și care trebuiesc importante, cu scopul de a încheia pacte și convenții cu popoarele care le-ar putea furniza”.

Statul impunea orice restricție conșient de dreptul său, iar față de celelalte state totdeauna se folosea dreptul celui mai tare.

Plato în „Statul atenian” spune:

„Atenienii sunt în stare a poseda bogății numai de la eleni și de la barbari, deoarece, dacă un stat este bogat în lemn pentru construcția corăbiilor, în fier, în aramă și in, unde le duce spre vânzare dacă n-are aprobarea stăpânului mării”, „stăpânirea statelor de pe uscat au lăsat-o atenienilor, cei puternici de frică, cei slabi de nevoie; căci nu există niciun stat care nu ar trebui sau să exporte ceva, acaeasta însă nu-i este posibil dacă nu este ascultător față de stăpânii mării”.

Pentru a menține în țară o marfă necesară se recurgea la interzicerea oricărui export și plecării cetățenilor săi în străinătate, cum a făcut Sparta.

Solon a oprit exportul din Attica a tuturor produselor agricole, în afară de untul de lemn, cu scopul de a asigura alimente suficiente pentru populație.

Conducătorii Atenei opreau sub pedepse drastice ca un cetățean atenian să transporte cereale în alt loc în afară de Atena.

Era stabilit ca străinul care ancora în Pireu, cu nava încărcată de cereale, să vândă obligatoriu acolo cel puțin două treimi din încărcătură.

Mai mult, atenienii nu aveau voie să împrumute bani unui corăbier care transporta cereale în alt loc.

Grija de a menține moderat prețul alimentelor a făcut ca la Atena să fie pedepsit cu moartea negustorul care cumpăra mai mult de 50 de poveri de cereale, fiind stabilit și prețul cu care putea să vândă.

 

Sursa: Al. Doboși, Tratatele comerciale în Grecia veche