Atentatul de la Debreţin din 24 februarie 1914 ar fi trebuit să reprezinte o replică din partea ţării noastre la înfiinţarea premeditată pe teritoriul Ungariei, în 1912, a Episcopiei Greco-Catolice Maghiare de Hajdudorog (Debreţin), prin anexarea unor parohii din diecezele româneşti Oradea, Gherla şi Blaj.
În numeroase parohii, mai ales la sate, credincioşii români s-au revoltat, inclusiv pentru faptul că prin această măsură fusese impusă limba maghiară atât în biserici cât şi în şcoli.
Atentatul ar fi dat ocazia Austro-Ungariei să rupă relaţiile istorice cu ţara noastră şi să declanşeze un război care ar fi anulat idealul naţional al unei Românii Mari, care includea şi Transilvania.
Ilie Cătărău ar fi rămas în istorie în locul lui Gavrilo Princip
Dacă i-ar fi reuşit planurile, Ilie Cătărău, ar fi putut să-i ia locul locul studentului bosniac Gavrilo Princip, asasinul lui Franz Ferdinand şi al soţiei acestuia, ucişi la Sarajevo, tragedie în urma căreia a izbucnit Primul Război Mondial.
„La doar câteva zile după ‘îngheţarea’ definitivă a tratativelor dintre contele Tisza şi reprezentanţii Comitetului Naţional Român, avea să aibă loc un atentat, pe teritoriul Ungariei, prin care conspiratori rămaşi până azi în umbră urmăreau declanşarea de represalii dure împotriva României, mergând până la transformarea teritoriului acesteia în teatru de operaţiuni militare”, potrivit studiului lui Ion-Gheorghe Petrescu, care este sursa acestui articol.
Este vorba de „teribilul atentat cu bombă de la Debreţin, care a fost atribuit sinistrului Cătărău, un român basarabean, care fusese spion al Rusiei în interiorul poliţiei din Bucureşti şi care părea să beneficieze de o misterioasă imunitate care îi permitea să nu fie arestat”, se arată în lucrarea istoricului.
Trei morți și șapte răniți
În ziua de 23 februarie 1914, la sediul din Debreţin al Episcopiei a sosit de la Cernăuţi un colet în care era o bombă.
În urma exploziei, vicarul şi doi funcţionari au fost ucişi, iar alte şapte persoane rănite grav.
Autorul faptei era Ilie Cătărău, care nu s-a predat autorităţilor române, dar a lăsat să se înţeleagă că gestul fusese cauzat de felul în care românii uniţi erau supuşi unor tendinţe de maghiarizare forţată prin şcoală şi biserică, împotriva voinţei lor.
„La ordinul nu se ştie nici azi cui aparţinea, Ilie Cătărău (…) s-a transformat pe parcurs dintr-un patriot naţionalist într-un anarho-comunist periculos, organizând nu unul, ci două atentate spectaculoase în Imperiul Austro-Ungar, la Coloana Mileniului – statuia lui Arpad din Braşov, respectiv Episcopia Greco-Catolică Maghiară din Debreţin.
Acestea trebuiau să forţeze desprinderea brutală a României de Tripla Alianţă şi declanşarea Primului Război Mondial, urmate de lansarea în România şi în Basarabia a unui partid cu o platformă atractivă, Partidul Revoluţionar Român, dublată de o încercare aproape reuşită de preluare a puterii pe cont propriu, cu ajutorul unei armate fidele, într-o Basarabie năucită de impactul celor două revoluţii din 1917 care au dus la prăbuşirea ţarismului şi la bolşevizarea Rusiei”, arată Petrescu.
Evaporat de Siguranță
Pentru evitarea extrădării internaţionale către Austro-Ungaria, după atentatul din 24 februarie 1914, a lui Ilie Cătărău, Siguranţa Generală şi Poliţia îl ajută să se evapore, fiind evacuat din Bucureşti cu un automobil al Ministerului de Interne, apoi scos clandestin din ţară, cu vaporul, împreună cu prietenul său „circar” Timotei Kirilov.
Cătărău și Kirilov
Izbucnirea războiului a fost împiedicată numai de temerile taberei principelui Franz Ferdinand şi a ministrului Austro-Ungariei la Bucureşti, contele Ottokar von Czernin, că un război ar fi fatal Imperiului Austro-Ungar.
„Ottokar von Czernin, pentru a câştiga timp, a aranjat cu Siguranţa română ‘arestarea’ detectivului-şef al Poliţiei politice din Budapesta, sosit special în gara Burdujeni prin Cernăuţi pentru ‘a face scandal’ – evitând declanşarea războiului între Austro-Ungaria şi România, cu patru luni înaintea atentatului de la Sarajevo şi a ultimatumului fatal remis Serbiei”.
Circar și student al lui Iorga
În perioada studenţiei, Cătărău cunoaşte atât sărăcia – muncind ca salahor în construcţii şi participând, datorită robusteţii şi fizicului său atletic, la luptele profesioniste desfăşurate în arena circului Sidoli -, cât şi huzurul oferit de cei care-l plătiseră în avans pentru atentate.
Ilie Cătărău, venit de la Cernăuţi, are un destin pe cât de controversat, pe atât de puţin cunoscut de publicul larg.
Student al lui Nicolae Iorga, pătrunde ulterior „ca-n brânză” atât printre „filtrele” Marelui Stat Major, fiind angajat ca agent secret „diurnist” şi traducător de limba rusă, cât şi printre cele ale Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Statului.
„La fel de uşor i-a fost să devină membru al ‘Who’s Who-ului’ românesc, ‘Societatea Turiştilor din România’, al cărei preşedinte de onoare era Prinţul Ferdinand.
Ia parte la excursii şi conferinţe, nemaifiind un necunoscut pentru Prinţul Carol, membrii ‘dinastiei’ Brătianu, gen. Barozzi, dr. Ioan Cantacuzino, ing. Gheorghe Balş, arh. Ion D. Berindey, Alexandru Davilla, Marcel T. Djuvara, Spiru Haret, gen. George Iannescu (şeful Serviciului Geografic al armatei), Scarlat Lahovary, George Lakeman-Economu (fiul lui Mazar-Paşa, cofondatorul Partidului Liberal), Simion Mehedinţi, Gh. Munteanu-Murgoci, Ermil Pangratti, cpt. Radu Rosetti, Prinţul George Ştirbei ş.a.”, se arată mai în studiul lui Petrescu.
Comandantul garnizoanei Chișinău
După ce este scos din ţară de Siguranţa Generală românească cu vaporul, în urma atentatului de la Debreţin, Cătărău ajunge într-un port din Egipt, de unde se îndreaptă spre Chişinău.
La 22 noiembrie 1917 a fost cel de al 22-lea vorbitor în ședința de deschidere a lucrărilor Sfatului Țării.
După prima cuvântare, din soldat de rând Ilie Cătărău s-a autodenumit colonel și în scurtă vreme a ajuns să conducă garnizoana militară a Chișinăului.
În calitatea sa de șef al garnizoanei din Chișinău, prin acțiunile sale nesăbuite de bolșevizare în rândul subordonaților și de subminare a Sfatului Țării, devenise un pericol pentru mișcarea de resurecție națională din Moldova de Răsărit și de Unire a acesteia cu România, motiv pentru care Gherman Pântea, ministrul de Război în guvernul Basarabiei, a luat măsura arestării sale la 1 ianuarie 1918, fiind învinuit de spionaj și abuz de putere în scopuri personale.
După arestare, Cătărău a fost dus la Odesa, unde a fost predat comisarului politic ucrainean Poplavko.
La întrebarea ce i-a pus Poplavko de ce este arestat, Cătărau a răspuns: „Moldovenii basarabeni trag spre România; singurul eu lupt ca Basarabia să se unească cu Ucraina”.
În urma acestor cuvinte, comisarul Poplavco l-a pus imediat în libertate.
Prin Siberia, s-a refugiat în teritoriul chinez ocupat de japonezi.
În 1919 încearcă să se răzbune, organizând la Paris două atentate nereuşite împotriva lui Ioan Pelivan, membru al delegaţiei României la Conferinţa de Pace de la Paris.
Destinul neobişnuit al lui Cătărău continuă:
Arestat la Nisa în urma înscenării unui furt de bijuterii, îşi va dovedi nevinovăţia, iar după eliberare cutreieră mapamondul: Africa, Anglia şi coloniile insulare ale acesteia, dar şi ale Franţei, Australia, Japonia, Canada, Mexic, America.
„În 1925, prezenţa lui Cătărău este semnalată într-o Chină devastată de o puzderie de lorzi ai războiului, susţinuţi, fiecare, de marile puteri, inclusiv de Uniunea Sovietică.
Fostul instructor al ‘albilor’ de la Vladivostok ajunsese acolo pe post de traficant de arme în favoarea gomindaniştilor lui Ciang Kai Shek şi a consilierilor sovietici ai acestuia”.
Întoarcerea în România
În 1939, după expirarea celor 25 de ani necesari prescrierii faptelor sale – la Debreţin muriseră trei oameni, în urma deschiderii coletului-capcană -revine pentru scurt timp în ţară, dar perioada războiului şi-o petrece în America.
„Spre stupefacţia tuturor (…) se întoarce în ţară şi cere ajutorul primului-ministru pro-comunist Dr. Petru Groza.
Acesta, fost membru important al Partidului Naţional Român din Transilvania şi Ungaria îi cunoştea prea bine acţiunile ‘patriotice’, atentatele din septembrie 1913 şi februarie 1914.
Îi recomandă călugărirea, urmată de o întoarcere în America ca agent de influentă în cadrul comunităţilor româneşti, formate atunci în principal din emigranţii ardeleni.
La Argetoianu
Una dintre cele mai interesante mărturii despre îndrăzneala ieşită din comun a lui Ilie Cătărău o face Constantin Argetoianu, la care Ilie Cătărău ajunge în 1947 pe post de emisar al fostului rege Carol al II-lea.
„Deşi dezamăgit de domnia ex-Regelui Carol al II-lea, se pare că fostul prim-ministru carlist a acceptat să discute cu un fel de ‘emisar secret’ al fostului Suveran, pe nume Ilie Cătărău, cunoscut ca agent dublu în mediile Serviciilor Secrete din Occident.
‘Enigmaticul’ luase legături cu Maniu şi cu Titel Petrescu, aştepta întâlnirile cu liderii comunişti, cu care avea consultări pentru instaurarea unui ‘regim politic mixt’ în România”, îl citează Petrescu pe Stelian Neagoe, în lucrarea sa.
În 1952 ia parte la înmormântarea tânărului poet Constant Tonegaru, fost deţinut politic. Era fiul ofiţerului de marină Constantin Tonegaru, unul din cei care-l ajutaseră să se „evapore” din ţară în 1914.
În 1955, ardeleanul Onisifor Ghibu, cel implicat odinioară în evenimentele din Basarabia anului 1917, îl întâlneşte pe „călugărul” Ilie Cătărău la Sibiu.
Petrescu încheie lucrarea, potrivit Agerpres, arătând că nu se ştie, deocamdată, unde a murit unul dintre cei mai „enigmatici aventurieri” din istoria României şi de asemenea nu există suficiente indicii pentru a identifica cu precizie pentru care dintre serviciile secrete ale acelor timpuri a lucrat Ilie Cătărău cu sinceritate, fiind agent dublu sau chiar triplu.
Născut în 1888, la Marcăuți, Ilie V. Cătărău a murit după 1955, necunoscându-se nici data, nici locul, nici motivul.
