Evenimentul Istoric > Articole online > Geneza României > Situația politică internă și externă în secolul XVII în Țările Române
Articole online

Situația politică internă și externă în secolul XVII în Țările Române

Constantin Brancoveanu si familia sa - fresca votiva de la Hurezi

În cea de-a doua parte a secolului al XVII-lea, după ce eșuează planul principelui transilvănean de a ocupa tronul Poloniei (1657), cu sprijin militar muntenesc și moldovenesc, urmează, din nou, domnii efemere în Țara Românească și Moldova, hotărâte de la Istanbul.

Situația politică internă și externă în secolul XVII în Țările Române

Încercările  foștilor domni de a-și recuceri tronurile s-au dovedit a fi zadarnice. În orice caz, domnii munteni și moldoveni maziliți de Poartă, precum Constantin Șerban, Mihnea III sau Gheorghe Ștefan au păstrat strânse relații cu principele transilvănean Gheorghe Rakoczy II, aceasta fiind și o caracteristică a relațiilor dintre cele trei țări.

 La sud de Carpați, până la domnia autoritară a lui Șerban Cantacuzino (1678 – 1688), lupta dintre facțiunea boierească a Cantacuzinilor și cea a Bălenilor, ambele cu origini grecești, a fost acerbă, fiecare parte susținând la un moment dat un domn. Domnia lui Șerban Cantacuzino a fost marcată de o fiscalitate apăsătoare, dar și de realizări în plan cultural, cum ar fi tipărirea în limba română a Bibliei. Tot în vremea lui începe să se răspândească și cultura porumbului. Pe plan extern, Șerban Cantacuzino încheie un trat cu principele Mihai Apafi I în 1685, relațiile bune fiind de scurtă durată. Și relațiile cu Gheorghe Duca, domnul Moldovei între 1665– 1683, cu întreruperi, au fost bune, participând alături de acesta la asediul Vienei din 1683, în secret sprijinindu-i pe creștini.

Referitor la Gheorghe Duca, acesta și-a pierdut tronul în vremea asediului otoman asupra Vienei, Ștefan Petriceicu uzurpându-l cu sprijin polonez

Pericolul ca o facțiune boierească rivală să-și impună pe tron pretendentul era deci mare, principalul motiv invocat de domnii români pentru a nu participa la campanii îndepărtate fiind tocmai acesta. Șerban Cantacuzino s-a orientat diplomatic către polonezi și habsburgi, purtând tratative cu împăratul austriac Leopold I, în urma cărora obține „domnia ereditară în familia Cantacuzino, libertatea religioasă și ajutor militar la nevoie, în schimbul plății sumei de 75.000 de taleri”. Moartea subită a lui Șerban Cantacuzino, ucis probabil prin otrăvire, i-a împins pe boieri să îl aleagă domn pe Constantin Brâncoveanu, nepotul de soră al fostului domn. La est de Carpați,  alte două facțiuni boierești se înfruntă: Ruseteștii și Costineștii. După moartea lui Constantin Cantemir (1685 – 1693), susținător al Costineștilor, urmează o perioadă în care cei doi fii ai săi „ împart” tronul  cu ginerele lui Brâncoveanu, precum și cu doi domni fanarioți avant la lettre, Mihai Racovița și Nicolae Mavrocordat. 

În ceea ce privește politica externă a lui Brâncoveanu, trebuie spus că domnul muntean a evitat să întrețină relații prea cordiale cu Francisc Rakockzi II și cu țarul Rusiei, intrând în conflict cu propriii lui susținători, Cantacuzinii[1]. Spre deosebire de Dimitrie Cantemir, care a încheiat un tratat secret cu Petru cel Mare la Luțk,  Brâncoveanu a dus o politică externă prudentă, „suspectarea lui având să crească în urma interceptării unor scrisori trimise de el țarului”.

Registration

Aici iti poti reseta parola