Atunci pofta de șampanie a militarilor ruşi era atât de mare încât Colţescu se apucase să fabrice Pommery şi Cliquot chiar în pivniţa casei. Într-un galantar aşezase, drept recunoştinţă poate, un portret mare al Împăratului Alexandru al II-lea.
Dar se vede că fericire deplină nu este pe lumea asta, căci în curând o groaznică lovitură îl izbi pe Colţescu, când propriul său fiu deschise, chiar lângă dânsul, o băcănie concurentă.
Tatăl nu putu să suporte nenorocirea şi se sinucise.
Faima băcăniei lui ajunsese însă atât de mare încât se spune că s-a primit, o dată, la Palat o scrisoare cu adresa: „M.S. Regelui, la Palatul Regal, în faţa băcăniei lui Colţescu”.
Lui Colţescu i-a urmat, pe acelaşi loc şi până la dărâmarea imobilului, Ciobanu, care fusese băiat de prăvălie la dânsul.
Cine va scrie istoria băcăniilor din Bucureşti, instituţie unică, necesară bucureşteanului ca aerul, apa, şi gazeta de dimineaţă, băcăniile cu trufandale de-ţi lasă gura apă, cu mistreţi şi căprioare atârnaţi întregi la prag, cu mormane de iepuri şi de potârnichi, cu chiselele cu icre, cu tejgheaua cu aperitive, armonioasă ca o natură moartă olandeză, cu băieţii lor atât de sprinteni, care jonglează cu şpriţurile şi umplu dintr-o singură mişcare doi ţapi, un amalfi şi nişte peline cu sifon?
Şi să nu uite, cercetătorul de mâine, nici epoca patriarhală a băcăniei şi a reclamei când Ion Anghelescu, de pildă, vestind că vinde caşcaval de Penteleu, adaugă: „cât despre cele zise de d-l Perşescu că şi al d-lui este tot de Penteleu, am onoarea a spune că rău zice că şi al d-sale este tot de Penteleu, fiindcă se ştie că nu toţi munţii României sunt Pentelei, ci numai acei ai casei Prinţului Costache Ghica şi al căror arendaş sunt numai eu…”.
Sursa: Gheorghe Crutzescu, Podul Mogoșoaei – Povestea unei străzi
