Încă din copilărie este adus la Constantinopol, unde bunicii săi ocupau posturi importante la palatul imperial, pentru a-și face studiile în școlile capitalei.
După absolvirea școlii secundare, refuză să aprofundeze cultura profană. Un unchi, care îi era și protector, încearcă atunci să-l îndrume spre o carieră politică și, pentru o vreme, Sfântul Simeon acceptă o demnitate la palat.
După moartea unchiului, Simeon vrea să se retragă din lume și vine la faimoasa mănăstire Studion, unde monahul Simeon Evlaviosul nu-l primește, considerându-l nepregătit.
Totuși, acesta rămâne povățuitorul duhovnicesc al tânărului și îi dă o regulă de viețuire duhovnicească pe care să o aplice în lume.
Găzduit în casa unui patrician, tânărul Simeon începe o viață de asceză cu rugăciune, meditație și lectură și are o primă experiență a vederii luminii dumnezeiești.
Face o a doua încercare de a intra în mănăstire, dar este din nou refuzat de îndrumătorul său care consideră că nu a sosit momentul potrivit.
După încă șase ani de așteptare, Sfântul Simeon merge într-o ultimă vizită la casa părintească. Aici, fiind vremea postului mare, își sporește nevoințele și citește „Scara” Sfântului Ioan Scărarul.
Rugăciunea pe care o practica acum era atât de intensă încât, stând cu mâinile ridicate ore întregi, ele înțepeneau și cu greu le mai putea coborî.
După această perioadă, renunță la averea care i se cuvenea și merge la Studion, unde Petru, egumenul acestei mănăstiri, îl primește în sfârșit și îl dă în grija lui Simeon Evlaviosul.
În calitate de ucenic, ajuns la vârsta de 27 de ani, Simeon devine deosebit de râvnitor în ascultarea părintelui duhovnicesc și în îndeplinirea îndatoririlor vieții ascetice.
Se confruntă, totuși, cu numeroase ispite din partea celorlalți frați, care erau invidioși, dar și din partea rudelor care doreau să-l readucă acasă.
Simeon rezistă și se învrednicește de vederea luminii dumnezeiești care îl umple „nu numai de smerenie și de străpungere, ci și de înțelepciunea de sus prin care devine el însuși învățător duhovnicesc”.
Din cauza invidiilor pe care le trezise în rândul fraților, Sfântul Simeon este alungat de la Studion. Simeon Evlaviosul îl duce pe ucenicul său la o mănăstire din apropiere (Sfântul Mamas), unde este tuns în monahism și își intensifică luptele ascetice.
După câțiva ani este hirotonit preot, simțind pogorârea Sfântului Duh asupra lui, iar apoi este ales stareț. Avea 31 de ani.
În această calitate, Sfântul Simeon Noul Teolog se dovedește un excelent îndrumător pentru monahi prin catehezele pe care le rostea zilnic, dar și un bun gospodar, căci renovează clădirile ruinate ale mănăstirii.
Acum are parte de o nouă experiență a luminii dumnezeiești și primește darul cuvântării și al învățăturii sub insuflarea căruia compune imnuri ale dragostei dumnezeiești, discursuri teologice, cateheze și scrisori.
Odată cu ascensiunea duhovnicească se înmulțesc și ispitele. Câțiva monahi se revoltă din cauza regimului strict și fug din mănăstire, însă Sfântul Simeon îi caută și îi aduce înapoi cu dragoste și cu iertare.
După 25 de ani de stăreție, încredințează mănăstirea lui Arsenie, unul dintre cei mai de seamă ucenici ai săi, pentru a duce o viață retrasă, în chilia sa.
Datorită cultului pentru duhovnicul său care trecuse la Domnul, și pentru icoana acestuia, Sfântul Simeon intră în dispută cu consilierul patriarhal și imperial Ștefan al Nicomidiei, care îl disprețuia pentru renumele său de teolog charismatic.
Simeon este exilat pe țărmul asiatic al Bosforului și abandonat într-un loc pustiu. Însă aici a descoperit un paraclis ruinat, cu hramul Sfintei Marina, unde se adăpostește.
Deși patriarhul și împăratul bizantin îi anulează decizia de exil și îl roagă să se întoarcă la Constantinopol, Sfântul Simeon preferă să înceapă o nouă lucrare la schitul Sfânta Marina.
Ajutat de prieteni și de ucenici, reușește să construiască aici o mănăstire și să adune o obște care să-L slujească pe Dumnezeu. După terminarea lucrărilor, el se dedică din nou meditației și își intensifică viața contemplativă și mistică.
După treisprezece ani de exil, Sfântul Simeon moare în urma unei boli cumplite pe 12 martie 1022, iar în anul 1052, după o descoperire dumnezeiască, sfintele sale moaște sunt dezgropate și puse spre închinare.
Până la Sfântul Simeon, tradiția creștină cunoștea doar două mari personalități care au primit supranumele de „Teolog”: Sfântul Ioan Evanghelistul și Sfântul Grigorie de Nazianz.
Sfântul Simeon a primit apelativul de „Noul Teolog” mai întâi ca o ironie a adversarilor săi, dar a ajuns apoi descrierea cea mai potrivită pentru viețuirea sa duhovnicească și pentru scrierile în care dovedește o înaltă pătrundere a lucrărilor dumnezeiești.
