Pe fondul foametei și al războiului civil, în timp ce Berlinul, Münchenul și marile porturi germane sunt amenințate de diversiunea bolșevică, deputații legalizează în grabă instituțiile republicane create după înfrângerea germană și abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea.
Încă din noaptea care a urmat accederii sale la cancelaria Reich-ului, pe 9 noiembrie 1918, Friedrich Ebert încheie un acord secret cu armata pentru a pune capăt anarhiei.
După două luni, la Weimar se întrunește Constituanta, formată majoritar din deputați socialiști, democrați sau catolici.
Aceștia instalează în fruntea țării un președinte al republicii, ales pe șapte ani, cu puteri mari, printre care aceea de a suspenda drepturile fundamentale ale cetățenilor și a-l autoriza pe cancelarul său să guverneze prin decrete-legi, fără a le mai aproba în Parlament (Reichstag).
Primul președinte al țării este chiar Ebert. Din cauza circumstanțelor excepționale, este desemnat de Adunare și nu va fi niciodată legitimat prin sufragiu universal, așa cum prevedea Constituția de la Weimar.
Dorinici să creeze un sistem cât mai democratic, membrii Constituantei adoptă și referendumul la inițiativa populară, dar și un scrutin proporțional integral.
Acest tip de vot se va dovedi o sursă de slăbiciune pentru noul regim, deoarece favorizează pulverizarea partidelor și guvernele de coaliție în detrimentul eficienței.
Acceptând umilința impusă de Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, noul regim își deteriorează iremediabil imaginea în rândul opiniei publice.
Enormele daune impuse Germaniei de Aliați împiedică democrația să se consolideze.
La moartea președintelui Ebert, în 1925, bătrânul general Paul von Hindenburg (78 de ani) este ales prin vot universal să-i succeadă.
El îl va numit cancelar pe Adolf Hitler pe 30 ianuarie 1933. Va fi sfârșitul Republicii de la Weimar.
