Secretul pisicilor vikinge din Evul Mediu

 

O echipă de cercetători de la Muzeul Zoologic, Universitatea Copenhaga și Muzeul de Istorie a Naturii din Danemarca a analizat scheletele unor pisici datând de peste o mie de ani.

Rezultate au fost publicate în Danish Journal of Archeology.

Nu a fost ușor să caute oase de pisici vechi de peste o mie de ani, însă în final, eforturile lor au dat roade și au fost găsite oseminte datând din epoca romană de fier (1-375 d.Hr) și din epoca medieval vikingă (850-1050).

Concluzia la care au ajuns danezii este că în urma domesticirii, pisicile de astăzi sunt în medie cu 16% mai mari decât pe vremea vikingilor conduși de Erik cel Roșu. Pisica devine astfel primul animal domestic care la contactul cu omul nu își micșorează volumul corpului, ci, din contră, câștigă substanțial în greutate. Până și dinții sunt cu 5,5% mai mari acum.

Câinele de casă este în medie cu 25% mai mic decât strămoșul său lupul. Arheo-zoologii s-au pus de acord că strămoșul pisicii de casă este pisica sălbatică din Orientul Mijlociu (Felis silvestris lybica), care provine din deșertul arab.

Egiptienii au fost primii care au încercat domesticirea pisicilor sălbatice, însă, pe baza oaselor găsite în Danemarca, cercetătorii au putut stabili că și în zonele vikinge au existat pisici domestice încă din anii 200 d.Hr.

Mai mult ca sigur, vikingii foloseau pisicile în același scop: să vâneze șoarecii și să oprească răspândirea bolilor purtate de aceștia, dar și pentru valorificarea blănii.

Motivul pentru care pisica a crescut în volum și implicit greutate este pus pe seama faptului că în sălbăticie ea nu era obișnuită să mănânce așa des și așa mult.

Pisica a câștigat foarte mult în importantă în timpul secolul al IX-lea, mai ales la izbucnirea ciumei bubonice din 1348. Moartea neagră era considerată a fi cauzată de șobolani, iar pisica era gardianul sănătății populației în acest sens.