Evenimentul Istoric > Articole online > Geneza României > Scrisoarea istorică a Patriarhului Teoctist către Alexei al Moscovei: Dreptul nostru este sfânt! 13 ani de la adormire și 18 ani de la înregistrarea Mitropoliei Basarabiei
Articole online

Scrisoarea istorică a Patriarhului Teoctist către Alexei al Moscovei: Dreptul nostru este sfânt! 13 ani de la adormire și 18 ani de la înregistrarea Mitropoliei Basarabiei

Sanctitatea Voastră! In conştiinţa umanităţii, în general şi mai ales la creştini, s-a impus de-a lungul istoriei principiul de valoare universală că nedreptatea, abuzul şi silnicia nu pot crea niciodată vreun drept. Acestea pot dura secole de-a rândul, dar când împrejurările permit, dreptatea istorică impune repararea nedreptăţii şi restabilirea adevărului precum şi a drepturilor ce decurg din această restabilire.

Conform acestui principiu, exercitarea jurisdicţiei Bisericii Ortodoxe Ruse asupra românilor ortodocşi din Basarabia, între anii 1769-1774, 1787-1791, 1808-1918, 1940-1941, 1944-1992, a fost un act nedrept şi abuziv din punct de vedere al realităţii istorice şi al normelor de drept canonic, deoarece a fost urmarea unor abuzuri politice care au lezat dreptul istoric.

Conform mărturiilor istorice, pe teritoriul locuit astăzi de români, cuvântul Evangheliei lui Hristos a fost propovăduit încă din primele veacuri creştine. Propovăduirea Evangheliei pe acest teritoriu a coincis cu însăşi formarea poporului român care a apărut în istorie ca popor creştin. Poporul român a devenit astfel unul din primele popoare creştine ale Europei, eveniment ce a avut loc cu multe secole înainte de creştinarea slavilor.

Viaţa creştină a avut o continuitate permanentă pe acest teritoriu, românii ortodocşi afirmându-şi neîntrerupt apartenenţa la Biserica Ortodoxă a Răsăritului.

Îndată ce condiţiile istorice au permis, românii ortodocşi au obţinut dreptul de a avea episcopi pământeni. Acest drept, bazat pe tradiţia canonică a Bisericii, a fost cerut cu multă insistenţă Patriarhiei de Constantinopol mai ales de creştinii ortodocşi români din teritoriile din stânga şi din dreapta Prutului, ce constituiau împreună un Principat român cunoscut în Europa cu numiele de Ţara Moldovei.

In anul 1401, Domnitorul Moldovei a cerut ca în fruntea organizării bisericeşti din această ţară să fie recunoscut de către Patriarhia de Constantinopol mitropolitul pământean IOSIF MUŞAT.

Prin acest act, Mitropolia Moldovei era recunoscută ca servind o etnie distinctă în cadrul unui teritoriu bine definit geografic şi istoric.

Drept consecinţă, potrivit legislatiei bisericeşti canonice, diferită de cea a imperiilor schimbătoare, nimeni şi niciodată nu avea dreptul să desfiinţeze, să modifice sau să înjumătăţească jurisdicţia ei în teritoriul ce-i revenea de la întemeiere şi cu recunoaştere canonică.

Cursul normal al lucrurilor a fost din păcate întrerupt în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin ocuparea de către armatele ruseşti a pământului românesc al Ţării Moldovei (1769-1774, 1787-1791). Printre măsurile luate în mod abuziv de ocupanţi a fost şi amestecul brutal în treburile Bisericii din Moldova prin impunerea la Iaşi, în 1789, a unui locţiitor de mitropolit, AMBROZIE, rus de neam, care venise în Moldova odată cu trupele ruseşti.

După o scurtă perioadă de normalizare şi când nu se terminase încă războiul ruso-turc (1806-1812), imperiul ţarist infiinţează un «exarhat» ce cuprindea Mitropoliile Moldovei şi Ţării Româneşti, subordonându-le din nou, în mod samavolnic, Bisericii Ortodoxe Ruse.

Prin aceasta, Mitropolitul canonic al Mitropoliei Moldovei, VENIAMIN COSTACHI, este nevoit să se retragă din scaun spre marea durere a clerului şi credincioşilor români. La fel s-a întâmplat şi cu Mitropolitul DOSITEI FILITIS al Valahiei, care a fost îndepărtat din scaun în 1809 şi trimis în surghiun. Nedreptatea se «instituţionalizează» prin pacea nedreaptă de la Bucureşti din 1812, când s-a hotărât anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru la imperiul ţarist.

Anexarea a fost fără valoare şi nulă de drept, căci Turcia nu avea drepturi teritoriale asupra pământului românesc, turcii având putere de suzeranitate, nu de suveranitate asupra acestui pământ.

Moldova şi Valahia se bucurau de o completă autonomie pe baza unor vechi tratate încheiate cu Imperiul Otoman, prin care li se garanta integritatea teritorială în schimbul unui tribut anual. In plus, anexarea era un act imoral şi neloial faţă de intreaga Ortodoxie, întrucât Rusia pravoslavnicâ îşi întindea abuziv stăpânirea asupra românilor ortodocşi din stânga Prutului, cu vechime şi vrednicii în câmpul creştinătăţii, legaţi prin neam, limbă şi cultură cu cei din dreapta Prutului.

Pagini: 1 2 3 4 5

Registration

Aici iti poti reseta parola