A primit o educație aleasă, devenind specialist în limbi străvechi și moderne și în cultura europeană.
În 1801-1810 a lucrat în Ministerul Afacerilor Externe, fiind diplomat la Viena și Paris.
Era prieten cu Batyushkov, Zhukovsky, Karamzin, Goethe.
A publicat o serie de lucrări științifice în limbi europene despre filologie și antichitate.
În 1811 a devenit membru de onoare al Academiei Imperiale de Științe, iar din 1818 până la moartea sa, în 1855, a fost președinte și membru al Consiliului de Stat.
În 1815 S. S. Uvarov a fost unul dintre fondatorii cercului literar „Arzamas”, unde a primit porecla amuzantă Bătrâna.
Este demn de remarcat faptul că un alt membru al societății – A. S. Pușkin, poreclit Cricket – nu l-a simpatizat, considerându-l carierist, iar mai târziu i-a dedicat chiar o epigramă scandaloasă care a ajuns la țar.
În 1839, Uvarov, în calitate de președinte al Academiei de Științe, a fondat Observatorul Pulkovo.
Reforma educației
În 1833-1849, ca ministrul Educației Publice, reformator al sistemului educațional și, în același timp, președinte al departamentului de cenzură, s-a dovedit un adversar al romanelor franceze.
În calitate de ministru al educației, i-a prezentat țarului Nicolae I, care a fost zguduit pe viață de răscoala decembristă, un raport despre educația supușilor săi în spiritul „ortodoxiei, autocrației, naționalității”, cunoscută ca Triada lui Uvarov, care era menită să combată sloganul revoluției franceze „libertate, egalitate, fraternitate”.
Conform teoriei lui Uvarov, poporul rus era foarte religios și devotat țarului, astfel încât religia ortodoxă și autocrația erau baze necondiționate ale existenței Rusiei.
Naționalitatea era esențială în lupta împotriva influențelor străine, în special contra ideilor Revoluției Franceze.
Teoria lui Uvarov afirma că era necesară respingerea ideilor occidentale despre libertate.
Teoria naţionalităţii oficiale
Despre rolul teoriei lui Uvarov în rusificarea Basarabiei scrie Ion Jarcuțchi în lucrarea „Comisia gubernială științifică a Arhivelor din Basarabia”, publicată la Chișinău în 2011:
„Un instrument eficace de promovare a politicii de uniformizare a vieţii naţional-culturale şi spirituale îl constituia rusificarea forţată a regiunilor anexate.
O mare amploare în acest sens a luat propagarea doctrine naţionalismului rus, care avea la bază renumita triadă a lui S.S. Uvarov – ortodoxie, autocraţie, naţionalitate.
Această doctrină era ostilă regiunilor etnice alogene, deoarece principiul naţionalităţii pe care îl promova presupunea recunoaşterea şi acceptarea doar a tradiţiilor poporului rus şi respingerea oricăror altor tradiţii şi influenţe.
De aceea, triada lui S.S. Uvarov era denumită şi teoria naţionalităţii oficiale, iar cele trei componente ale ei constituiau pilonii ideologiei de stat a Imperiului Rus.
În urma extinderii continue a hotarelor Imperiului Rus, periferiile acestuia deveneau tot mai eterogene, raportul evoluând, la nivel imperial, în defavoarea populaţiei ruse.
În condiţiile centralizării și birocratizării sistemului de administrare, centrul imperiului priva sau restrângea prerogativele elitelor regionale (în Basarabia acest fenomen s-a manifestat prin lichidarea autonomiei ei administrativ-teritoriale şi judiciare), cauzând rezistenţa acestor elite, îndeosebi a celor naţionale.
Problema relaţiilor dintre centru şi elitele regional-naţionale devenise una principială.
Politica ţarismului faţă de periferiile naţionale urmărea scopul nu atât de asimilare imediată a popoarelor alogene incorporate, cât aculturaţia înainte de toate a elitelor lor social-economice, politice şi intelectuale prin însuşirea limbii ruse.
Cunoaşterea acestei limbi devenise o condiţie indispensabilă a integrării elitelor periferice alogene în cadrul elitelor imperiale.
În privinţa popoarelor anexate la Rusia imperială „teoria naţionalităţii oficiala” cerea „ca dragostea pentru ţara de origine să nu prevaleze în raport cu dragostea pentru patria lor actuală, adică Imperiul, excluzând tot ce putea dăuna acestei din urmă iubiri”, să nu preamărească alte ţări (inclusiv pe cele incorporate integral sau parţial – n.n.) decât „Imperiul Rus ca unul pentru toate popoarele care îl compun”.
Pentru a reuşi rusificarea popoarelor alogene şi a le impune cultura rusă, era promovată, conform expresiei savantului american Z. Whittaker, politica „imperialismului cultural„, care urmărea integrarea definitivă a tuturor popoarelor din imperiu.
Integrarea lentă, dar deplină a popoarelor alogene în spaţiul cultural rus, considerată de către autorităţi drept metodă eficientă de soluţionare a problemei consolidării societăţii ruse şi a statului imperial rus, se referea îndeosebi la popoarele din vestul imperiului, care după particularităţile naţionale şi situaţia geografică, erau mai aproape de Europa Occidentală, iar conaţionali de-ai lor locuiau în ţările/imperiile limitrofe, cu care în trecut constituiau împreună un tot întreg.
Prin aceasta se explică, pe de o parte, prudenţa, iar, pe de altă parte, duritatea politicii naţionale a ţarismului în această zonă a imperiului, instalând şi promovând insistent aici elementele loiale regimului“.
