Calvarul limbii române în Basarabia sub ocupația Rusiei țariste. Curmarea românizării bisericii şi şcolii

 

Conform hotărârii Comitetului de Miniştri al Rusiei „Cu privire la instituirea școlilor în regiunea Basarabia”, din 8 noiembrie 1827, Districtul de Învăţământ Harkov avea misiunea să deschidă şcoli judeţene în oraşele Chişinău, Bălţi, Hotin, Akkerman, Bender şi Ismail.

Studierea limbii „moldovenești”/ române se prevedea doar în școlile județene din Chișinău și Bălți, orașe „în care limba moldovenească se utilizează”, cerând totodată ca administrația Districtului de învățământ să le asigure cu manuale respective și cu învățători care „să cunoască limba moldovenească și să poată preda regulile acestei limbi”.

În perioada iniţială de activitate a şcolilor judeţene limba moldovenească/română se preda ca obiect de studiu la cea din Bălţi, de unde, în 1830, „învăţătorul de limbă moldovenească” a fost transferat la şcoala judeţeană din Chişinău.

Ulterior, în 1833, la Gimnaziul regional, în care studierea limbii române era obligatorie pentru elevii care nu învăţau limba germană.

Ca rezultat al demersului nobilimii basarabene în 1842 s-a admis predarea „limbii moldoveneşti” în şcolile judeţene din Bălţi (pentru cea din acest oraş de fapt s-a reconfirmat – n.n.) şi Hotin și în alte două şcoli judeţene, deschise în 1850, – nr. 2 din Chişinău şi la Soroca, instituirea funcţiei de „învăţător de limbă moldovenească” era prevăzută doar în ultima şcoală.

Ca obiect de studiu limba română se preda la Seminarul Teologic din Chişinău şi Pensionul pentru copii de nobili de pe lângă seminar.

În şcolile parohiale (primare) predarea/instruirea în limba română/moldovenească se efectua în funcţie de prezenţa pedagogilor respectivi.

Spre deosebire de Basarabia, pentru alte regiuni periferice ale Imperiului Rus în prima jumătate a secolului XIX au fost emise legi unice care reglementau utilizarea limbii materne în sistemul de învăţământ la nivel primar-secundar.

Astfel, conform regulamentelor cu privire la şcolile din Transcaucazia din 1829 şi 1835, regulamentelor cu privire la Districtul de învăţământ Caucaz din 1848 şi 1853, limbile locale de largă circulaţie (georgiană, tătară, cercheză) constituiau obiecte de studiu obligatorii, la care se

mai adăugau, în funcţie de situaţia concretă, predarea limbilor armeană şi turcă.

Ober-procurorul Sfântului Sinod şi ministrul învăţământului din Rusia, D. A. Tolstoi, în raportul despre rezultatele vizitei în Basarabia din 1867 a

atras atenţia guvernului rus asupra faptului că „în multe biserici serviciul divin se efectua în moldoveneşte, pe când cărţile slavone de slujbă, care din vechime erau utilizate în serviciul divin bisericesc, au fost substituite cu cele româneşti, iar în şcoli predarea se făcea în limba moldovenească”. Drept urmare, Cabinetul de la Petersburg a considerat necesar „să pună capăt unei astfel de discordanţe statale, care a căpătat o importanţă politică periculoasă în legătură cu formarea dincolo de hotarele Imperiului Rus a unei ţări (României – n.n.) semiindependente şi puţin recunoscătoare Rusiei”.

Ulterior, Ministerul Învăţământului şi Sfântul Sinod au luat măsuri în vederea „curmării românizării în continuare a bisericii şi şcolii.

Asemenea măsuri reprezentau o necesitate vitală dat fiind faptul că în Basarabia a început să pătrundă din acea parte a Basarabiei, pe care am cedat-o Principatului (Moldovei – n. n.) conform Tratatului din Paris (1856 – n.n.), propaganda încurajată de autorităţile moldoveneşti”.

 

Sursa: Ion Jarcuțchi, Comisia gubernială științifică a arhivelor din Basarabia