Rinocerizarea lui Mircea Eliade
Din aceste articole ale lui Mircea Eliade transpare un naționalism fervent și violent și un antisemitism crâncen. Aceasta este calea pe care alege viitorul istoric al religiilor să marșeze: a șovinismului, chiar dacă, într-adevăr, din articolele sale nu transpare angajamentul total față de proiectul legionar de reforma a societății. Eliade este radical naționalist în articole precum ,,Piloții orbi”, din Vremea, articole care construiesc evreității o imagine negativă.
Un alt articol foarte tendențios este ,,Meditații asupra arderii catedrelor”, în care Eliade legitimează nazismul. Pentru că războiul civil a produs multe pagube în Spania, comunismul nu era susceptibil de a moderniza societatea precum nazismul, care a oferit Germaniei, în concepția lui Eliade, o liniște, o armonie în care până și o sinagogă poate subzista chiar în Berlin. Articolul acesta, care ne apare azi extrem de ironic, de o ironie amară, a apărut înainte de așa-numita ,,Noaptea de cristal”, o dezlănțuire antisemită în orașele germane care nutreau de astfel de sentimente.
Pentru Eliade, revoluția națională trebuia să fie una pur etnică. Simptomatic pentru această etapă a gândirii politice a lui Eliade este tot articolul ,,Piloții orbi”, în care filosoful ataca atât minoritățile creștine non-ortodoxe, cat și minoritățile non-creștine (evrei) și minoritățile creștine ortodoxe (elementul rutean și pe bulgari). Mișcarea legionară avea însă destui aderenți non-români, ruteni sau cu origini bulgărești, ceea ce, se pare, Eliade dezaproba, revoluția spirituală neputând fi una transetnică, cum încercau legionarii să facă.
Ancheta revistei Bunavestire din 1937 a marcat ,,legionarizarea” lui Eliade. ,,De ce cred în biruința mișcării legionare”, au fost întrebați o seamă de intelectuali și oameni publici, iar Mircea Eliade a răspuns. A răspuns că mișcarea legionară se identifică cu neamul, iar el crede în biruința neamului romanesc. Punctul de neîntoarcere al lui Eliade și angajamentul final, în urma criticilor lui Polihroniade, care îl acuza de o gândire prea exotică. Există acum în gândirea lui Eliade o suprapunere evidentă între mișcare și poporul român și destinul său mesianic. Doar mișcarea legionară putea oferi libertate poporului român, ci prin ea neamul avea să se
mântuiască. Doar Eliade a ajuns însă să se căiască…
