Acolo, Arghezi a fost martor la sfințirea bisericii din lagăr, publicând, sub semnătura Alfa, în „Gorjanul” din 9 decembrie 1943, articolul „Impresii de la sfințirea unei biserici”:
Un record: zidită, zugrăvită, împodobită și sfințită, în 12 luni. Rezultatul: un giuvaer
Gorjul e o regiune de surprise…
Întâi, căci se cuvine să fie pus întâi, – e Gorjanul. E, el, român; e el oltean; dar e mai mult decât atât, – cu toate că va fi prea de ajuns să rămâie și fără alte originalități. E alt fel de român și alt fel de oltean. Gorjanul, comparat cu ceilalți Români, considerați pe județe, are, – nu știu ce are, – ceva așa ca un lipici al lui, o noimă de aristocrație…
Dacă n’ați văzut gorjencele acelea, cocoanele acelea în opinci și’n cojoc, cu chipul rotunjit într’o bogată năframă boerească, n’ați văzut nimic și duceți-vă să le vedeți.
Pictorii, cari ne-au împuiat capul cu Balcicul, să-și ia șevaletul, paleta, și s-o apuce pe Jiu în sus, la dreapta și de-a stânga lui, și să ne spuie în expozițiile din București, cum li s-au agățat pensulele de sprânceana Smarandei, de ițarii lui Marin, de genele Parângului și de acea lumină de aur, mare, care fulgeră pământul celui mai sărac județ, cu oamenii cei mai sdraveni și mai teferi la minte.
Gorjanul are stilul lui în vorbă, în port, în inteligență. Aș pune rămășag, că nu-i în tot județul un singur prost. În felul lui, fiecare gorjan e o individualitate. Iată santinela din fața lagărului de internați politici.
E un sătean mititel, de vreo patruzeci și câțiva de ani. Face onorurile cum se pricepe, între ofițerii și gradații de la intrare. Invitații la sfințirea bisericii sunt numeroși, se cam îmbulzesc.
Soldatul a rămas un moment singur, să descifreze singur cartoanele tipărite, ale comandamentului, fără de care mosafirii sunt nepoftiți. Lagărul se găsește la 200 de pași de oraș, iar un domn și-a uitat documentul acasă.
– Lasă-l să intre, camarade, îl îndeamnă pe șoptite câțiva invitați, cu actul de intrare în regulă. E un domn mare; nu-l ține la poartă.
Soldatul se uită și la unii și la alții. E un gorjan, concentrat de câteva zile. Consemnul e să intre numai mosafirii care prezintă invitațiile. Se gândește o secundă și răspunde gorjenește:
– Știu eu că e mare. Și Dv., toți sunteți mari. Numai că eu sunt mic, – păcatele mele.
*
Mai sus, în lagăr, pe vasta alee elegantă, păzită de drapele lungi paralele, de înălțimea stâlpilor, din vârful cărora curg tricolore până’n pământ, la o răspântie de uliți, printre cartierele de cabane, o altă santinelă, un alt sătean, alt gorjean.
– Acesta înalt ca sentinela lui Grigorescu, stă cu ochii îndreptați către coamele albe ale masivului Parângul descifrând printre valurile violete ale unei ceți delicate sanatoriul monumental de la Dobrița, aterizat acolo, pe munți, ca un avion alb, uriaș…
– La ce te uiți, camarade? îl întreb.
– La Mândra, răspunde soldatul.
Mândra e unul din piscurile din gloata Carpaților, înghesuiți într’acolo.
Lângă soldat păzește, cu ochii înflăcărați, un câine zvelt, negru, care vrea să înțeleagă și întrebarea și răspunsul.
– Vă uitați la cățeaua mea? zice oșteanul cu baioneta înfiptă’n văzduh.
Era câinele lui de încredere. A venit să facă și el concentrarea cu soldatul, care-i cioban…
*
În Târgul Jiului, capitala Gorjului, nici negustorii nu sunt la fel cu aceia din restul țării. Ei știu să te primească și să surâdă, politicoși, fără servilism, dar niciodată indiferenți.
Fiind în trecere prin oraș, am intrat în toate prăvăliile, de toate mărfurile; n’am cumpărat de nicăeri nimic. Dar m’am aprovizionat cu mărfurile sufletești cele mai bune.
Mă rog, când vă săturați de negustorii din București, dați o raită pe la Tg.-Jiu – numai 16 ore de drum! – și serviți-vă la el… Domnii comercianți din Capitală ar putea să ia din magazinele locale o frumoasă lecție de omenie și bună-cuviință…
Ca negustorii, e și clientela, – o clientelă care știe ce vrea, pretențioasă la calitate, dar cu adevărat distinsă. Cucoanele, aci, neobișnuit de semnificativ pentru o provincie depărtată, de pe latura munților Cernei și Retezatul, sunt cucoane în alesul înțeles al cuvântului, nu numai frumoase și deștepte, dar și îmbrăcate cu gust.
Altă rassă de Români! Altă lume! Și nici n-ar putea să fie altfel, căci doamnele și domnișoarele sunt gorjence, iar domnii sunt gorjeni… Aristocrația e în aerul binecuvântatului ținut al Gorjului…
Intelectualitatea? E o intelectualitate concretă și integrală, în Gorj – departe de spoiala unui semi-doctism foarte des întâlnit în Bucureștii tuturor despersonalizărilor.
Profesorii, medicii, ofițerii, avocații, magistrații, – sunt alții. Te surprinde acuitatea justeței lor de gândire. Oamenii aceștia par macerați de o cultură veche și densă, fără intervale, fără lipsa verigilor de înlănțuire.
Ai putut, – când cântau clopotele bisericii din lagăr și orchestra militară intona un zumzet, admirabil organizat, de reculegere și rugăciune, – să stai de vorbă cu ei, în dreapta bisericii, despre problemele esențiale, de artă și literatură. Asta se întâmplă rareori, chiar în librăriile universitare.
Totalitatea interioară a opiniilor și judecăților, sunt însă caracterizate și de un accent strict gorjan: spiritul de independență.
Se cunoaște că din osul lui Tudor din Vladimiri sunt ieșiți oamenii pe cari i-am cunoscut cu prilejul târnosirii schitului din lagărul împrejmuit cu sârmă ghimpată.
*
Povestea bisericii, sfințită Duminică 5 Decembrie, e frumoasă ca și înfățișarea ei, culeasă par’că din basmele lui Andersen, ale fraților Grimm și Swift.
Comandantul lagărului, dl Colonel Șerban Leoveanu, pe lângă că e gorjan – ceeace constituie, vasăzică, un har deosebit – mai e și un om excepțional de înzestrat cu intuiții și cu puterea de a trece repede de la inspirație la realizare.
Comandantul a visat o imagine de Ierusalim în lagăr, un altar naiv și fraged, o casă de rugăciune ca un chivot, o bijuterie, – și iată visul împlinit și depășit prin adunarea tuturor mijloacelor răzlețe, puse laolaltă, să colaboreze și să se întreacă.
Mi s’a spus la ureche că acest artist de rezultate, ar fi poet, – un poet care se ascunde.
Să vă zugrăvesc, după ce a fost zugrăvit pe dinlăuntru, – schitul Leoveanu pe dinafară, zidit pe tălpi de piatră, din bârne groase aparente și înconjurat cu un brâu de iarbă primăvăratică, țesută fin și verde, în Decembrie, ca un chenar de smarald.
Deasupra bârnelor negre se ridică, pe povârnișuri variate, o îmbrăcăminte galbenă de zale de șiță. Cerdacul elegant, invită mânăstirește.
Ușa bisericii însăși este o broderie de stejar – darul unuia dintre internați. Detaliul, migălos meșteșugit, exploatează cu meticulozitate toată lemnăria interioară, catapeteasma, stranele, analoghionul, pupitrul cântărețului, puternic asigurate în gingășiile sculpturii de rezistența stejarului.
Interiorul e, bine înțeles, zidit massiv și culoarea lui candidă dă o impresie de văzduh senin și poftește la rugăciune dulce.
Bisericuța e un diminutiv, raportat la imensitatea lagărului dimprejur; de fapt e o biserică fără diminutiv, în care au intrat comod vreo 300 de persoane, cu un altar încăpător.
Soborul I.P.S. Mitropolit Nifon Criveanu, număra aproape 20 preoți, care se mișcau în voia unui ritual complicat. Perdele albastre drapau icoanele împărătești și icoana mirului sta pe un pupitru îmbrăcat în roșu.
Odăjdiile preotului slujitor le-a dăruit un alt fost internat; și alte podoabe au fost dăruite tot de un internat, care a înzestrat lagărul și cu două terenuri sportive și o sală de iarnă.
Atelierul de alabastru al lagărului a cioplit placa massivă a sfintei mese și candelile fixate pe tâmplă.
O atracție a mobilierului: două candelabre de lemn, lucrate în lagăr cu toate curbele, încovoieturile și volutele cerute fierului bătut.
Meșteșugarii acestor două piese de artă au silit lemnul tare și țapăn să-și modifice fibra și să devie elastic.
Un al treilea candelabru, de cristal luxos, fericit proporționat, scânteiază ca o horă de constelații, mutată din cer în biserică, între candelabrele de lemn. Lumânările sunt electrice, armonizate agreabil cu făcliile de ceară galbenă, cu miros de miere, din fața veselului altar.
E o biserică unică din câte cunosc și pare să cânte singură din lumini și icoane. Privită în peisagiul ei, cu atâtea culori de contraste studiate, e vioaie și zmălțuită ca un brotăcel.
A venit Mitropolitul!
Orchestra-l primește cu imnul sobru și grav de bine-venire. Internații s’au adunat și ei să primească. Invitații roiesc. Singur Generalul Dumitru Popescu, ministrul de interne, e absent, – ctitorul care a sprijinit cu generozitate inițiativa Col. Leoveanu, de acum seculară.
Cel ce pune piatra unui altar trăiește o mie de ani!
Slujba variată, bogată, a durat în frumusețile ei aproape cinci ore, trecute pe nesimțite. Clopotnița mică, a sunat cu vocea ei de copil, odată cu clopotul mare, dintr’o clopotniță clădită dinaintea bisericii, mic și el, dar cu glasul unui bronz mai greu.
De funie trăgea un soldat, – probabil cântăreț ori paracliser.
Ceremonia gradului de Econom acordat celor doui preoți, răsplătiți pentru hărnicia lor misionară – pr. Aurelian Barbici și pr. Ion Ilinca -, e intercalată în finalul liturghiei.
Preoții cântă, dându-li-se colegilor astfel distinși, bedernița și toiagul: Vrednic este!… Axios!… Dignus est!…
Vorbește Comandantul…
Preocupat să-și dea meritele personale pe seama altora, face o excelență impresie de modestie. E un bărbat frumos, cu profilul larg: ceva din Leconte de Lisle, ceva din Baudelaire, în această siluetă hotărâtă a figurii.
Ținută puternică, linie marțială. Acest gorjan de elită e și un om bun, cum spune orașul: «ca o bucățică de pâine…». Discursul era curgător, ostășește, bine supravegheat în ceeace privește substanța, cât și rostirea.
Regele Mihai, Mareșalul Antonescu, Generalul Dumitru Popescu, privesc în fața catapetesmei, de unde vorbește, ascultat de Mitropolit și de un public care pricepe ce-i o cuvântare de talent, fiecare, elogiul cuvenit, pentru Biserică și pentru Țară.
Îi urmează, comandantului Leoveanu, inspectorul general administrativ, dl Nicolae Eftimie, delegat să reprezinte Ministerul de Interne, iar sfârșitul îl face Mitropolitul Olteniei.
Nemai auzindu-l grăind omiletic, îl urmăresc, ca și pe Comandant, cu interes și curiozitate.
Prea Sfințitul stăpânește cuvântul și dă portretul ideii nu numai cu facilitate, dar și cu ecoul ei interior adevărat. E par’că un suspin al inimii dedesubtul cuvintelor Prea Sfinției Sale, par’că o similitudine de geamăt.
Prelații din Sinod n’au această voce caldă și acest dar al compoziției improvizate. Par’că a și lăcrimat, desigur a lăcrimat… Cuvântul îl doare…
O agapă frățească, binecuvântată de simpaticul ierarh, a întrunit gorjenii după slujbă.
Alfa
P.S. – Un cuvânt bun și pentru zugravul bisericii, – bătrânul Vasile Avramescu, care, fără pretențiuni, și-a pus tot sufletul pentru această lucrare.
Sursa AICI
