Relativa temporizare în procesul colectivizării (1953-1956)
Ori de câte ori se discuta în ședințele Biroului Politic sau ale Secretariatului Comitetului Central despre colectivizare, exista o idee unanim împărtășită printre liderii comuniști – cea a respectării ,,liberului consimțământ” și a evitării abuzurilor, fără a se discuta vreodată despre abandonarea proiectului ,,transformării socialiste a agriculturii”. Piatra de hotar a celei de-a doua etape a colectivizării agriculturii în România a fost pusă odată cu ședința Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 19 noiembrie 1952 când s-a hotărât, în unanimitate, eliberarea acelor țărani arestați pentru fapte fără caracter politic, adică pentru cei care nu predaseră cotele la timp sau au comis ,,mici delicte silvice sau de pășunat”.
În concepția liderilor politici români, vina pentru dezastruoasa desfășurare de până atunci a campaniei de colectivizare era imputabilă nu partidului în ansamblu, ci ,,deviatorilor de dreapta”, unor ,,elemente iresponsabile și provocatoare”, cum se susținea în Plenara lărgită a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 19-20 august. Partidul dorea în continuare întărirea ,,alianței dintre clasa muncitoare cu țărănimea muncitoare”, iar constrângerea administrativă a țăranilor de a intra în structurile colectiviste ar fi urmat să fie pedepsită ,,cu severitate”. Drept urmare, între 1953 – 1956 cei mai mulți țărani s-au înscris în întovărășiri, preferând forma mai puțin radicală de cooperație, iar din 1955 piața a fost liberalizată, pentru că, ineficiente cum erau, gospodăriile agricole colective nu reușeau să asigure siguranța alimentară mediului urban. Liberalizată piața, și țăranii au devenit mai liberi, supravegherea Securității nemaifiind sufocantă.
Scurta perioadă de relaxare a fost însoțită și de o serie de scutiri de taxe și anulări de restanțe la cote pe anii 1951 și 1952 și de alte măsuri menite să ușureze viața țăranilor, nu numai cooperatori. Țăranii care încheiau contracte de livrare primeau scutiri parțiale de impozit agricol, producătorii individuali urmau să plătească taxe de piață cu 50% mai mici, iar cei cooperatori cu 75% – toate aceste măsuri cu scopul de a aproviziona orașele cu mărfuri.
Presiunea nu a slăbit însă total asupra gospodăriilor țărănești particulare
Prin Hotărârea nr. 4172 din decembrie 1953 privind cotele de carne, lapte și lână era avantajoasă doar pentru țăranii colectiviști, întrucât țăranii care aveau în posesie mai mult de 2 ha trebuiau să predea obligatoriu carne de porc, indiferent dacă aveau porcine sau nu.
În perioada anilor 1954-1955, prin mai multe Hotărâri ale Consiliului de Miniștri s-a încercat atragerea țărănimii în GAC-uri prin facilități de tot felul, însă propaganda și respectarea – reală – a principiului libertății țăranului de a alege dacă să intre sau nu în sistemul cooperatist nu au avut aceleași rezultate ca represiunea. Prin urmare, colectivizarea a stagnat, piața liberă a fost încurajată prin reducerea taxelor, sistemul cotelor nu a mai fost la fel de împovărător, iar liderii partidului, începând cu Dej, au lăudat producțiile gospodăriilor agricole individuale. Însă pentru că politica agrară a regimului a fost continuu sinuoasă, adesea contradictorie, în 1954 a fost emis și Decretul 24, în urma căruia multe abuzuri au fost săvârșite, decidenții raionali ai Comitetului de Stat pentru colectarea produselor agricole având de acum libertatea de a pune sechestru pe produsele agricole evaluate ,,la prețul pieței neorganizate.
De-a lungul anului 1956 regimul și-a reconsiderat poziția și a operat mai multe modificări în scopul accelerării cooperativizării agriculturii. La 4 februarie Secretariatul CC al PMR a hotărât reorganizarea unei instituții-cheie în supravegherea mersului colectivizării, Secția Agrară, numărul membrilor sporind de la 51 la 69, iar sectoarele de la 4 la 9, după ce, la 4 ianuarie, Ministerului Agriculturii i se atribuise sarcina de a întări sectorul socialist, prin încurajarea și întărirea gospodăriilor, a întovărășirilor și a Stațiunilor de Mașini și Tractoare. Perioada de stagnare de după moartea lui Stalin nu a consolidat organizațiile comuniste pentru a-și îndeplini sarcinile în vederea cooperativizării pământurilor, strategiile decise la nivelul cel mai de sus al politicii de stat lovindu-se de imposibilitatea punerii lor în practică din cauza unui aparat birocratic lipsit de mijloacele represive anterioare care au făcut ca mersul colectivizării să fie alert. Tot la începutul anului 1956 s-a renunțat la sistemul cotelor obligatorii la produsele agricole vegetale și la lapte. Trebuie menționat că nu toate cotele au fost înlăturate de pe umerii țăranilor, în continuare gospodăriile individuale țărănești fiind obligate să predea statului cote la carne.
Astfel, bilanțul colectivizării la sfârșitul anului 1956 confirma partidului – chiar cu prețul represiunii generalizate – că ,,transformarea socialistă a agriculturii” trebuia să fie impulsionată printr-o ,,muncă de lămurire” a țăranilor și printr-o muncă asiduă a organizațiilor regionale, raionale și locale de a crește continuu sectorul cooperativizat al agriculturii, având la bază exemplul experimentului de la Galați. Creșterea numărului de întovărășiri se explică însă și printr-o altă concesie făcută gospodăriilor particulare de partid. Hotărârea Consiliului de Miniștri nr. 16 din 5 aprilie 1956 acorda o reducere a impozitului agricol de 20% pentru acele gospodării care aduseseră numai animale în cadrul întovărășirilor, în vreme ce 30% se acorda țăranilor care, pe lângă animale, se înscriseseră și cu terenuri.
