Regimul represiv al sârbilor și pretențiile teritoriale asupra românilor din Banat. Iluzia dintre Aliați
La 15 noiembrie 1918, sârbii au mărșăluit în Timișoara, inaugurând două luni și jumătate de regim represiv împotriva populației românești.
În timp ce armatele germane se retrăgeau în grabă din România, unitățile sârbești care tocmai își eliberaseră țara au pus ochii pe Banat și au ocupat întregul teritoriu până la Timișoara.
La 1 noiembrie, ca urmare a dezmembrării Austro-Ungariei, la Timișoara a fost proclamată Republica Banat autonomă, recunoscută și subordonată guvernului maghiar. Deși fusese creat un consiliu format din reprezentanți ai principalelor etnii din Banat, românii s-au retras din acest consiliu atunci când decizia de a înființa un stat autonom a fost luată fără ei. Ei au considerat că aceasta era o încercare de a împiedica unirea cu România.
Dezacordurile cu majoritatea românească au fracturat noul stat și, deși gărzile militare ale „republicii” au stabilit un anumit control asupra teritoriului, invazia trupelor sârbești a avut loc fără prea mari dificultăți. Românii le-au primit cu brațele deschise și nu se așteptau ca acestea să se comporte ca o armată de ocupație.
Încă de la început s-au comportat într-un mod inacceptabil
Au comis acte de violență, au jefuit oamenii de bunurile lor și i-au întemnițat pe cei care li se opuneau. Gărzile naționale și consiliile naționale românești au fost suprimate cu forța. Țăranii români au fost deportați în interiorul Serbiei, unde au fost forțați să muncească pe câmp.
Sârbii au jefuit Banatul, desființând fabrici și alte întreprinderi importante. Chiar și liniile de cale ferată au fost jefuite, provocând pagube estimate la 200 de milioane de coroane. Într-o singură zi, aproape două sute de vagoane cu mobilier au fost furate de la persoane private și instituții publice, provocând pagube suplimentare de 18 milioane de coroane.
În timp ce se întâmplau toate acestea, Marile Puteri erau din ce în ce mai îngrijorate că va apărea un conflict militar între sârbi și români și au cerut guvernului sârb să-și retragă trupele din partea de vest a Banatului, cunoscută și sub numele de Torontal.
Românii deportați urmau să fie repatriați, iar toate bunurile furate trebuiau returnate
Trupele franceze au intrat în Timișoara în decembrie 1918 și în Lugoj la mijlocul lunii ianuarie 1919. Orașul Arad, care se afla sub control maghiar, a fost de asemenea ocupat. Înainte de a pleca, sârbii au luat însă arhivele cu ei, în încercarea de a-și ascunde fărădelegile. Chiar și așa, nu au putut accepta această stare de lucruri și au insistat în timpul Conferinței de Pace de la Paris să le cedeze întregul Banat.
Oficialii sârbi au fost nevoiți să renunțe la pretențiile lor exagerate asupra întregului Banat, ținând cont de majoritatea românească de necontestat, 582.000 față de 263.000 de sârbi. Au rămas vocali în revendicarea părții vestice a Banatului, profitând de simpatia pe care Marile Puteri o aveau pentru ei.
În acest fel, granițele Serbiei urmau să cuprindă nu doar 225.000 de sârbi, ci și 100.000 de români, pe lângă cei 300.000 de români care trăiau deja în Valea Timocului.
Românii și sârbii rămân fermi în revendicările lor
Soluția împărțirii arbitrare a Banatului a fost respinsă fără echivoc de către membrii delegației române. Sârbii erau de asemenea reticenți în a renunța la conaționalii lor, poziție adoptată și de reprezentanții României, mai ales că în Torontal și în Valea Timocului trăiau aproximativ o jumătate de milion de români.
Chiar și așa, o astfel de împărțire ar fi sufocat potențialul economic al regiunii, deoarece estul minier și industrial urma să fie separat de vestul agricol.
Sârbii și-au argumentat interesele strategice în regiune, deoarece granițele României ar fi fost prea aproape de capitala Belgradului; în cazul unui conflict, se temeau că orașul era mult prea expus și vulnerabil la un avans al armatelor românești. Marile Puteri, atunci când au semnat tratatul de alianță din 1916, au observat și ele această problemă. Tocmai din această cauză, atunci când au promis Banatul României, au impus prin același tratat să nu construiască fortificații și alte instalații militare la o anumită distanță de graniță.
Marile Puteri și perseverența românilor
În acest context, faptul că cele patru mari puteri nu au respins categoric revendicările sârbești ne arată cât de tensionate erau relațiile interaliate, mai ales din cauza persistenței românilor în urmărirea propriilor obiective naționale.
Președintele delegației americane, Robert Lansing, a susținut pretențiile sârbești. El era de părere că statul român ar trebui să cedeze sârbilor nu numai părți semnificative din Banat, ci și Dobrogea de Sud bulgarilor.
În timpul acestor discuții s-a vorbit și despre un posibil schimb de teritorii. Sârbii ar fi renunțat la pretențiile lor asupra Banatului dacă românii cedau Dobrogea de Sud bulgarilor. Ca o compensație, sârbii ar fi primit Vidin de la bulgari. Nici această opțiune nu a fost acceptată.
Cei Patru Mari nu mai aveau răbdare cu I.C. Brătianu, care blocase până atunci orice soluție de compromis, discuțiile părând să nu aibă un final concret.
Din acest motiv, la 23 mai 1919, problema a fost tranșată de reprezentanții Marilor Puteri. Banatul urma să fie împărțit, două treimi revenind României. Decizia a fost adusă la cunoștința reprezentanților români și sârbi la 13 iunie 1919. În semn de protest, I.C. Brătianu a părăsit Conferința de Pace.
