Regele Carol I: Am fost îndemnat a rosti aceste cuvinte prin dragostea ce am…

 

Vineri, 26 mai 1939, Regele Carol al II-lea vorbea, printre altele, cu prilejul ședinței solemne pentru marcarea centenarului nașterii primului suveran al României, de rolul lui Carol I în păstrarea limbii române.

Carol al II-lea spunea: „Aci nu este locul ca în această clipă să amintesc înaltele însușiri de om politic și de general ale acestui mare Suveran, cu toate că la acest bărbat politica era însușirea de căpetenie, totuși interesul ce-l arăta culturii era o ramură a înaltelor Sale griji pentru propășirea Statului.

Grija culturală, dar și grija politică.

Carol I a crezut ferm că în calea înălțătoare a dezvoltării României, opera culturală a Academiei avea un loc de frunte, căci iată cum se rostește în 1870 către ea:

  • Chemați a fi păzitorii tezaurelor intelectuale ale României, sunteți meniți a dezvolta, departe de agitațiuni febrile ale unor aspirațiuni necoapte, adevăratele forte ale națiunii și a răspândi în popor, prin exemplul ce-l dați, convicțiunea că în timpurile moderne o muncă conștiincioasă și cu cugetări serioase sunt singure în stare a da unui Stat putere și viață.

(…) Dar dragostea cea mai mare care o purta Academiei era izvorâtă, totuși, dintr-o convingere filozofică mai adâncă: Limba!

A crezut și bine a crezut că limba este darul cel mai scump ce-l poate avea o națiune; limba e asemenea unor moaște sfinte, care trebuiesc păstrate cu o grijă religioasă căci ea este afirmațiunea cea mai vie a continuității, a unității și a vieții unui neam. Ce frumos sunt exprimate aceste convingeri în alocuțiunea din 7 aprilie 1897:

  • Iubirea MEA pentru frumoasa noastră limbă crește din an în an.

Cu atât mai mare este dar nerăbdarea Mea ca bogatul tezaur de cuvinte să fie alcătuit cât mai curând.

Din toate cuvântările Sale ținute aci, reiese această grijă, aș putea zice părinrească pentru limba noastră.

Ca părinte se temea de influențe otrăvitoare venite dintr-un mediu necorespunzător tradiției naționale.

El a avut credința justificată că Academiei îi revine datoria de a priveghea la menținerea limbii în cadrul cât mai traditional, a frâna unele tendințe nepermise de a invada această comoară națională cu cuvinte ce n-au niciun rost.

Iată cum se rostește Regele Carol I la 1884:

  • Numai puțin trebuie să ne ocupăm și de viitor… de limba noastră care s-a păstrat neatinsă în câmpiile roditoare ale Dunării, în plaiurile mărețe ale Carpaților, aceste ținuturi încântătoare, decrise cu măiestrie și în o limbă așa curată de poetul nostru Vasile Alecsandri.

Ce sarcină mai dulce poate avea Academia, decât a lua sub paza sa această limbă veche pe care poporul o înțelege și o iubește?

Menținem dar aceste frumoase expresiuni întrebuințate de străbuni și nu ne temem de cuvinte cari au căpătat de veacuri împământenirea.

(…) Să ne ferim însă de o îmbelșugare de expresiuni moderne care nepunând o stavilă la timp, vor înstrăina poporului limba sa.

Am fost îndemnat a rosti aceste cuvinte prin dragostea ce am pentru frumoasa și bogata limbă română…”.

Regele Carol I a devenit membru de onoare al Academiei Române în 1867, iar între 1879 și 1914 a fost protector și președinte de onoare al aceleiași instituții.