Războiul Crimeii s-a purtat, de fapt, din Marea Neagră până în oceanele Arctic și Pacific

 

Germenii războiului s-au manifestat, iniţial, în Balcani şi în Imperiul Otoman, trupele armate ale ţarului Nicolae I ocupând Principatele Române, aflate sub suzeranitate otomană, şi au impus administrarea acestora sub comanda unui general rus.

Rusia ţintea accesul la strâmtorile Bosfor şi Dardanele, obţinerea unei zone de influenţă în defavoarea Imperiului Otoman şi prioritate în consolidarea drepturilor şi privilegiilor aşezămintelor religioase de la locurile sfinte faţă de zonele de cult catolice, cerute de Franţa.

Războiul Crimeii, desfășurat între 1853 și 1856 a expus, la nivel continental, confruntarea între Rusia şi puterile europene, pe fondul juxtapunerii presiunii ruseşti asupra multiplelor interese europene, cu preponderenţă asupra Turciei, ceea ce avea să ameninţe indirect obiectivele comerciale şi strategice ale Marii Britanii în Orientul Mijlociu şi în India.

Franţa, folosind declanşarea războiului ca pe o oportunitate, a ţintit să sedimenteze alianţa cu Marea Britanie şi să îşi refacă prestigiul de putere militară, potrivit site-ului www.history.com.

Denumit generic Războiul Crimeii, conflictul a fost purtat în mai multe zone, având un teatru extins de operaţiuni – Marea Neagră, Marea Baltică, Caucaz, Marea Arctică şi Pacific.

Colaborarea militară anglo-franco-turcă s-a consfinţit prin semnarea unei alianţe, în februarie 1854.

Confruntările armate, declanşate în octombrie 1853, au evidenţiat aspecte similare unui conflict continental, printre care înverşunarea cu care s-au desfăşurat şi numărul victimelor înregistrate.

Primii corespondenți de război

Războiul Crimeii a fost primul conflict în care corespondenţi de război şi fotoreporteri au relatat desfăşurarea ostilităţilor.

Prin prisma tehnologiilor folosite şi a modalităţilor logistice de transfer a trupelor, respectiv pe calea ferată, avea să fie considerat drept un conflict modern, o parte dintre aspectele privind desfăşurarea sa urmând să fie regăsite în războaiele secolului următor, potrivit www.history.com şi www.historic-uk.com.

La 27 august 1855, prin căderea Sevastopolului, Rusia a cerut încheierea conflictului, iar împăratul Napoleon al III-lea al Franţei a avansat necesitatea organizării unei conferinţe internaţionale prin care statul francez să îşi întărească prestigiul internaţional şi împăratul francez, pe al dinastiei din care făcea parte.

Congresul de Pace

La 13/25 februarie 1856 au început, la Paris, lucrările Congresului de Pace (foto), ale cărui lucrări aveau să consemneze înfrângerea oficială a Rusiei, care pierdea influenţa asupra Principatelor Române şi asupra aşezămintelor şi comunităţilor ortodoxe din Imperiul Otoman.

Tratatul în sine reprezenta un răspuns direct adresat expansionismului rus, estompând ambiţiile acestui imperiu asupra bătrânului continent şi echilibrând, astfel, balanţa de putere la nivel european prin confirmarea existenţei, încă, a Imperiului Otoman drept un actor regional important.

Acceptarea de către Rusia a ultimatumului din 16 ianuarie 1856 a reprezentat momentul decisiv pentru încheierea conflictului şi declanşarea negocierilor de pace.

La 1 februarie 1856, a fost semnat, la Viena, protocolul prin care reprezentanţii forţelor beligerante stipulau necesitatea declanşării negocierilor pentru pace, a unui armistiţiu şi semnarea unei păci definitive.

Totodată se stabilea data declanşării negocierilor în decurs de trei săptămâni, de la momentul semnării protocolului.

Contrar uzanţelor diplomatice ale vremii, condiţiile preliminare ale păcii nu au fost negociate şi semnate, ci s-a ataşat protocolul semnat la Viena la textul primului protocol al negocierilor de pace, ale căror lucrări s-au deschis la 25 februarie 1856, reprezentând dorinţa expresă a lui Napoleon al III-lea al Franţei pentru obţinerea rapidă a unei păci definitive.

Ostilităţile militare au fost declarate încheiate la 29 februarie 1856, iar armistiţiul formal a fost încheiat la 14 martie 1856, în zona podului Traktir de la Cernaia.

Lucrările Congresului de pace de la Paris s-au desfăşurat până la 30 martie 1856, când a avut loc semnarea Tratatului de Pace care a pus capăt conflictului, considerat drept un veritabil război modern.

Discuţiile s-au desfăşurat în cadrul a numeroase sesiuni.

Au fost dezbătute trei chestiuni teritoriale, dintre care cea mai spinoasă a fost reprezentată de statutul Basarabiei.

Marea Britanie a susţinut demersul ca Basarabia să fie parte a Principatelor Unite, Franţa nu dorea să exercite o influenţă sporită asupra Rusiei în timpul negocierilor.

S-a avansat, printre altele, propunerea configurării unei zone tampon de apărare formată din linii de fortificaţii din nord de la Hotin, de-a lungul râului Prut, până la Dunăre.