Rezultatul negocierilor avea să ofere anumite avantaje Rusiei asupra Basarabiei, care păstra o parte semnificativă, iar zona de sud-vest, delimitată celor trei judeţe Bolgrad, Ismail şi Cahul, revenea Principatului Moldovei.
Întreaga zonă la care Rusia trebuia să renunţe a fost, în definitiv, mult mai mică, însă pierdea accesul la gurile Dunării.
Rusia renunţa la protectoratul său asupra celor două principate române care se bucurau de o anumită autonomie faţă de Imperiul Otoman.
Problema Dunării
Libertatea navigaţiei pe Dunăre a reprezentat următoarea chestiune negociată, reprezentanţii statelor beligerante dorind să obţină aplicarea principiului internaţionalizării Dunării care traversa teritoriul mai multor state.
Acest principiu fusese aplicat anterior râurilor Rin şi Elba.
Pentru instituirea acestui principiu au fost configurate două comisii – Comisia europeană a Dunării care avea rolul să se ocupe de acţiunile de dragaj ale fluviului de la Isaccea până în zona Deltei Dunării în decurs de doi ani şi care avea în componenţa sa delegaţi din Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Sardinia şi Imperiul Britanic şi Comisia Riverană Permanentă, care avea în componenţa sa delegaţi din Austria, Bavaria, Wurttemberg, Turcia şi principatele dunărene, inclusiv Serbia, ce trebuia să realizeze un statut pentru navigarea şi politica fluviului Dunărea şi care, ulterior, avea să îşi asume şi operaţiunile de dragaj.
Creștinii din Imperiul Otoman
Statutul creştinilor din Imperiul Otoman a reprezentat o altă de negociere în cadrul lucrărilor congresului.
Prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia acţionase ca o putere protectoare a creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, pentru ca la 18 februarie 1856, chiar înaintea de începutul Congresului de la Paris, sultanul să publice un edict prin care era proclamată solemn libertatea tuturor cultelor şi raselor din imperiu.
Prin această decizie, misiunile creştine puteau acţiona liber în imperiu fără să fie supuse persecuţiilor, creştinii aveau posibilitatea să activeze în funcţii publice, iar pentru chestiuni de natură juridică, se instituiau tribunale mixte formate din creştini şi musulmani.
Dreptul Maritim
Semnarea, la 30 martie 1856, a Tratatului de la Paris, după cele 19 sesiuni de negocieri, nu avea să încheie dezbaterile între forţele beligerante, negocierile continuând încă cinci sesiuni.
Astfel, au fost supuse dezbaterilor, printre altele, chestiunea italiană şi posibilitatea apelării la mediere în eventualitatea unui conflict între Turcia şi o putere europeană pentru evitarea declanşării unui nou conflict. În 16 aprilie 1856, a fost adoptată Declaraţia de la Paris referitoare la Dreptul Maritim care statuta câteva principii viitoare precum eficienţa blocadelor, nerestricţionarea bunurilor inamicului aflate sub steag neutru, exceptând contrabanda de război, nesechestrarea bunurilor cu statut neutru aflate sub steag inamic şi abolirea navelor care ar fi putut desfăşura acţiuni de piraterie sau de angajare, în scop privat, într-un conflict maritim.
Unele dintre chestiunile avansate în spaţiul public internaţional de această declaraţie aveau să fie limpezite în cadrul Convenţiei de la Haga din 18 octombrie 1907.
Definitivarea discuţiilor privind dreptul maritim a consemnat încheierea Congresului de pace de la Paris.
Demilitarizarea Mării Negre
Tratatul semnat la Paris a fost coagulat în jurul celor patru chestiuni principale dezbătute, fiind însoţit de două convenţii, dedicate Insulelor Aland şi dreptului maritim.
Diferit de Congresul de la Viena din 1815 şi de Tratatul de la Versailles din 1919, Congresul de Pace de la Paris din 1856 nu a consemnat redistribuiri extinse de teritorii sau schimbări de regimuri ca urmare a desfăşurării conflictului Crimeii.
Acceptarea de către Rusia privind cedarea doar a părţii de sud-vest a Basarabiei, demilitarizarea Mării Negre şi proiectarea suveranităţii sale în Marea Neagră strict la zona sa de coastă, convenirea asupra formatului garanţiilor multinaţionale pentru asigurarea navigaţiei comerciale, precum şi reglementarea statutului comunităţilor ortodoxe din Imperiul otoman şi principiile conexate dreptului maritim au reprezentat chestiunile de fond care au zugrăvit forma finală a tratatului.
Efectele imediate ale războiului Crimeii au vizat reglementarea câtorva aspecte ale relaţiilor ruso-turce, Imperiului Otoman fiindu-i asigurată integritatea cu concursul Franţei şi Marii Britanii şi, totodată, fiind inclus ca un actor important în sistemul garanţiilor colective la nivelul Concertului european.
Suveranitatea Rusiei în Marea Neagră redusă la zona sa de coastă şi cedarea părţii de sud-vest a Basarabiei aveau să constituie, în perioada următoare, obiective majore de politică externă pentru statul rus, beneficiind în acest demers şi de concursul anumitor state europene. Făgaşul relaţiilor cu Turcia avea să fie reaşezat pe noi traiectorii, pe fondul reformelor desfăşurate în Imperiul Otoman care au favorizat mişcările de autonomie pentru state din Balcani şi din estul continentului european, conducând, în cele din urmă, la un nou conflict ruso-turc în 1877-1878, încheiat prin Congresul de la Berlin.
Sursa: Agerpres
